Gaudeamus - târgul lansărilor de carte şi gând

Într-un zgomot de fond pomenit de piesa ce a însoţit deschiderea oficială a Târgului internaţional de carte Gaudeamus, găzduit şi în acest an de Romexpo, am simţit că nu se mai poate. M-am ridicat de la stand şi am pornit pe Bulevard - culoarul cel mai larg. Era ajun de 23 noiembrie...

Am dat peste editura unor prieteni şi fără să întreb m-am aşezat pe scăunel, având în braţe un album a cărui copertă o ştiam, pentru că reda o compoziţie ce m-a impresionat când predam o lecţie despre ritm - ritmul plastic şi variantele lui. Aveam o copie xerox într-un dulap, o foaie alb-negru pe care scria: Nürnberg. Aparent nimic important! Această foaie însă scăpa nearuncată când făceam curat - şi eu renunţ uşor la ce nu este absolut necesar, imagini, cărţi şi material documentar. Repet, foaia aceasta scăpa mereu, găseam la ea ceva să o păstrez, deşi nu-mi aminteam nimic de cromatica sa.

Important este că acum aveam prilej să văd albumul din nou şi prin el pe autorul frescelor prezentate în el. Între academicieni este numit "maestrul Grigorie Popescu-Muscel", eu îndrăznesc să mă adresez cu formula de "domn", accentuând numele său de sfânt - un nume în care este cuprins un întreg univers. S-a născut pe 23 noiembrie. Colegii din redacţie m-au rugat să-i aducem ca dar un articol mic şi întârziat, cu gânduri mari şi un călduros: La mulţi ani! Personal, aşteptam de câteva luni, de când mi s-a încredinţat realizarea monografiei, punctând noutăţile iconografice aduse picturii bizantine din Balcani.

Toate acestea la capătul unor căutări venite dintr-o simţire pe care o aveam din primii mei ani universitari, la care renunţasem şi la care doream să mă întorc, fără să ştiu ce plan avea de acum Dumnezeu. Cu totul şi cu totul paralel, am căutat un răspuns la cel pe care toţi din jur îl cunoşteau - doream să(-i) devin ucenic, fără să ştiu cui şi a rămas să ne vedem în două săptămâni, timp în care, la alt nivel, s-a hotărât să scriu despre cel pe care îl căutam. S-a confirmat că trebuia să ne vedem, altfel... Nici nu aş fi putut să scriu despre alt om! şi nu scriu despre el, ci despre ceea ce iubeşte mult... despre liniştea pe care o găsesc în pictura lui, în mijlocul unui târg, sub o cupolă pe care mi-o imaginam ca fiind cea din Istanbul. Deasupra celorlalţi, la ultimul etaj, mai sus decât cei orbiţi de reclamele lor, mă întrebam care ar fi fost rostul meu. Pentru ceea ce reprezentam? Decor pentru cei care treceau, de la profesori universitari la mici năzdrăvani care furau bomboane dintr-un castron de tipograf. Pentru vecinii noştri întârziaţi sau pentru costumele ce defilau printre haine de cerşetori care nu aveau decât pliantele în pungile lor. Poate ca să mă plimb prin târg ca un patriarh - mă refer la Sfântul Ioan cel Milostiv -, serbat şi el de curând printre noi sau pentru a fi martorul unor cheltuieli de protocol necesare unei lansări sau pentru a vedea cum se pierde timp. De la un capăt la altul, pentru mine sau pentru toţi? Nu ştiu! Poate pentru nici unul din cele prezentate ca motiv, ci pentru a primi toate acestea în dar şi a puncta la final încă un an - de această dată din viaţa mea. Nu ştiu pentru care anume motiv, ştiu doar că anul acesta am fost în târg...!