Geneză și tradiție

Când parcurgi o plajă pus­tie la apus de soare și îți imprimi temerar urmele pașilor în nisipul jilav nu te gândești aproape niciodată la faptul că, în spatele tău, marea șterge deja ceea ce a fost. Ai fost sau n-ai fost în locul respectiv, de vreme ce natura deja te-a lăsat în uitare? La fel se întâmplă și cu nenumăratele opere scrise. Multe sunt asemenea urmelor de pași în nisip. Sunt uitate încă din timpul vieții autorului. Altele sunt asemenea unor pietre dure, lovite de valuri timp îndelungat, dar care, la rândul lor, se frâng sub povara miliardelor de mângâieri ale mării. Puține rămân asemenea barierelor de corali - milenare, dureros de nemuritoare - care au încremenit ca un val stâncos, o replică a undelor marine sedimentate în veșnicie.

Întrebat fiind ce s-ar întâmpla dacă s-ar pierde toate scrierile Sfinților Părinți, Sfântul Siluan Athonitul a răspuns în chip profetic că monahii timpului prezent ar putea să le rescrie în întregime din experiența lor duhovnicească. Acest paradox, în care marea ar șterge toate urmele de pași de pe nisipul veșniciei, doar pentru a le imprima din nou cu aceeași râvnă cu care le-a acoperit.

Ani de zile am privit tradiția drept un șir nesfârșit de persoane care predau unele altora aceeași ștafetă, ca într-o olimpiadă duhovnicească fără răgaz. Dar acum îmi recuz greșeala. Asemenea genezei primordiale, tradiția se repercutează în întregime în realitatea concretă, doar cu mici adăugiri de la un veac la altul, generate mai mult de limitele sau extinderea înțelegerii omenești și de limbajul schimbător decât de adevărul nemuritor pe care îl întrupează. În două milenii, ce am schimbat în ceea ce privește fundamentul? Da, slujba Sfintei Liturghii este mai amplă decât în primul veac creștin. Dar Sfânta Împărtășanie este aceeași. Da, veșmintele preo­țești și gesturile liturgice sunt mai ample. Dar preoția este tot împăr­tășirea harului sfințitor al lui ­Hristos, care îmbrățișează toată co­mun­itatea creștină.

Și atunci, tradiția este doar o formă?! Nu, este o retrăire în fiecare generație a aceluiași adevăr. Singurul lucru nou de sub soare de la crearea lumii și până la sfârșitul (recrearea) ei apocaliptic - legătura spirituală cu Mântuitorul Iisus Hristos. Iar tradiția se „creează” -deși este atât de improprie și absurdă folosirea acestui cuvânt - numai prin experiența spirituală a dobândirii harului, a asemănării tot mai depline a creștinilor cu Hristos.

Vom păstra, desigur, toate formele exterioare, atât de diferite, poate atât de asemănătoa­re, ale tradiției, dar vom cu­­­noaș­­te că tradiția este, în primul rând, expe­riență spirituală, nu ca exer­cițiu individualist, egoist, ci ca rezultat al comuniunii depline dintre sufletul omenesc, Dumnezeu și semenii săi.

Și, în cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae: „Tradiția este legătura cu oamenii de dinaintea mea și cu cerul, în același timp. Tradiția este forța vie a prezentului întrucât mă unește cu cerul, dar nu a unui prezent fără orizont, ci a unuia care mă face recunoscător trecutului și mă ține în comuniune cu el. Tra­diția este veșnicia în timp, singura formă de veșnicie care nu anulează timpul, ci îl valorifică. Tra­diția este același glas viu al lui Dumnezeu, răsunând în fiecare timp, revărsând în suflete infinitatea de înțelesuri și de credință. În identitatea glasului stă identitatea Reve­lației, iar în infinitatea cuprinsului putința unei noutăți continue pentru înțelegerea oame­­nilor” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, [Opere com­plete, 4], Bu­curești, Ed. Basilica, 2013, p. 479).

Și acum privim cu uimire cum urmele Părinților, șterse de mare cu veacuri în urmă, se redescoperă în nisipul vieții trecătoare ca imprimate în stâncă. Și înțelegem că valurile zbuciumate și veșnic schim­bătoare ale vieții sunt biruite de limanul cel lin și netrecător al tradiției. Tradiție care se naște, de fapt, dintr-o nemuritoare geneză: crearea omului de Dumnezeu pentru a-L iubi și a fi iubit de El. Tradiție care reprezintă istoria veșnică și neprețuită a acestei iubiri divino-umane. Repetată generație de generație, cu aceeași intensitate.