Grija pentru copii

Deunăzi, am avut surpriza extrem de plăcută ca, răsfoind Jurnalul de scriitor al marelui romancier rus F.M. Dostoievski, să întâlnesc câteva texte dedicate copiilor. De altfel, cititorii celebrelor sale romane au sesizat probabil că în fiecare dintre acestea există mici secvențe, foarte profunde, despre copii; amintesc aici doar acel minunat pasaj din Idiotul, care-l prezintă pe prințul Mâșkin în mij­locul copiilor dintr-un sat elvețian ca pe un adevărat mentor al acelor copii. Astfel, m-am oprit la articolul „O istorie din viața copiilor”, din vol. al II-lea al Jurnalului, în care genialul scriitor glosează pe marginea unui caz real al unei fetițe de 12 ani căreia, într-o zi, i s-a năzărit să plece de-acasă și să trăiască o vreme pe stradă, adică să experimenteze și un alt fel de viață, așa cum aflase că face o elevă de la o altă școală din Petersburg. Aventura s-a încheiat prin întoarcerea fetei acasă noap­tea târziu, din fericire fără alte peripeții fatale, fără numai sperietura de a nu reuși să înnopteze pe undeva. Însă cazul e un prilej pentru scriitor de a atrage atenția atât pedagogilor, cât și părinților asupra prefacerilor care au loc în sufletele copiilor la o anumită vârstă. Această atracție spre necunoscut, spre aventură nu este nicidecum o expresie a prostiei, ci a unei schimbări în existența ace­lui copil: „Știu că în aceste suflete tinere, ieșite din prima copilărie, dar care sunt departe de a fi ajuns cât de cât la maturitate, pot uneori să răsară viziuni, vise, hotărâri fantastice și uimitoare” […] „Aici avem de-a face cu vârsta cea mai interesantă, vârsta care și-a păs­trat încă intactă inocența cea mai copilărească, emoționantă, și lipsa de maturitate, pe de-o parte, iar pe de alta, vârsta care și-a însușit deja abilitatea, împinsă până la lăcomie, de a recepta și însuși cu rapiditate imagini și reprezentări, pe care, după cum sunt convinși extrem de mulți părinți și pedagogi, această vârstă nici nu poate încă să și le imagineze. Tocmai aceste două jumătăți atât de dife­rite ale ființei tinere, reunite, reprezintă un mare pericol și un punct critic în viața acestor tineri.”

Dar ceea ce aș dori să subliniez, în mod special, acum nu este abili­tatea scriitorului de a analiza cu precizie sufletul copilului, ci implicarea, cu toată capacitatea geniului său, în viața societății de atunci. Dostoievski nu a fost un scriitor de birou sau în solda vreunei organizații editoriale, ci iată că Jurnalul său, ce se publica periodic într-o revistă, ne descoperă personalitatea unui intelectual preocupat de soarta copiilor și a tinerilor. Aceasta arată că avem de-a face cu un adevărat intelectual creștin. Ce diferență uriașă între Dostoievski și sterilii gânditori contemporani care-și trăiesc statutul de intelectual din splendida izolare a turnului lor de fildeș! Și cât de mult așteaptă societatea noastră intelectuali creștini care să pună în dezbatere, dincolo de orice ipocrizie, coordonatele adevă­ratei educații și griji față de copii, mai ales acum, în pragul începerii unui nou an școlar. Întrucât copiii se află pe calea formării și devine esențial atât să le păstrăm ino­cența, cât și să le veghem dezvoltarea intelectuală.