Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Grijile vieții, permanentă provocare

Grijile vieții, permanentă provocare

Galerie foto (1) Repere și idei

În Duminica a treia după Rusalii, Evanghelia după Sfântul Matei prezintă un fragment din predica de pe Munte. Unele dintre cele mai profunde cuvinte pe care Mântuitorul Hristos le-a rostit în ­timpul activității publice, când, înconjurat de ucenici și mulțime de popor, vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu.

Citind cu atenție cuvintele Predicii de pe Munte, în cadrul căreia au fost rostite și Fericirile, atât de cunoscute credincioșilor, mai ales de la Sfânta Liturghie, aflăm sensuri și nuanțe de o negrăită frumusețe despre iubire, iertare, milostenie, dar și adevărul despre ­marea purtare de grijă pe care o avem de multe ori față de trup, hrană și îmbrăcăminte sau față de alte lucruri trecătoare.

Mulți dintre noi suntem mai puțin preocupați astăzi de Împărăția cerurilor decât era tâlharul pe cruce, în urmă cu 2.000 de ani. El auzise câte ceva despre Împărăția lui Dumnezeu. Credea că Mesia Cel așteptat și prezis de proroci avea să întemeieze o împărăție lumească, iar împăratul îi va alunga pe cei ce ocupaseră Țara Sfântă. Știa ceva despre o împărăție lumească și de aceea L-a rugat pe Mântuitorul Cel răstignit împreună cu el, pe care L-a mărturisit ca fiind Dumnezeu, spunându-I: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!” (Luca 23, 42). El cunoștea câte ceva din toate acestea, despre care mulți dintre locuitorii lumii de azi nu vor să știe. Din păcate, noi nu putem afirma că suntem căutătorii Împărăţiei, ori ne pregătim cu osârdie să o moștenim într-o zi, cum ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos.

Învățăm în primul rând că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui” (Matei 6, 24). Este un lucru cunoscut de fiecare dintre noi, mai ales în aceste vremuri tulburi, ce înseamnă fidelitatea față de o persoană, de cel ce ne oferă încredere și un loc de muncă, de un om care te-a ajutat, care ți-a întins mâna la un moment dat. Dacă suntem recunoscători față de oameni, cu atât mai mult trebuie să fim față de Dumnezeu, Cel ce este Izvorul bunătăților. Nimeni dintre noi nu poate spune că-L iubește pe Dumnezeu, dar în același timp să fie părtaș întunericului. Nu putem afirma în mod sincer niciodată că Îl iubim pe Dumnezeu și că Îl urmăm până nu părăsim ceea ce este necuviincios în viața noastră.

Părinții Bisericii vorbesc despre lupta cu patimile ca fiind un adevărat război nevăzut, ce durează până la sfârșitul vieții, timp în care, dacă nu suntem atenți, acestea ne pot birui și robi. Nimeni dintre noi nu poate să slujească și lui Dumnezeu, și lui Mamona (cuvânt de origine aramaică, care înseamnă de fapt închinarea la tot ce este trecător, avuții, bani, putere). Niciodată un om nu-L poate iubi pe Dumnezeu nepărăsind cele ce țin de lucrările aflate sub influența lui. Suntem obișnuiți cu jumătăți de măsură, dar, dacă L-am trădat pe Mântuitorul Hristos, am pierdut tot ce este esențial în viața noastră de aici și de dincolo.

Dorința unui om care-L iubește cu adevărat pe Dumnezeu este de a se dezlipi de ceea ce este pământesc (lumesc) și de a se îmbrăca cu platoșa dreptății. Acesta este îndemnul Bisericii, al celor care ne-au lăsat cuvintele inspirate ale Tradiției, dar noi, totuși, săvârșim răul pe care nu îl dorim, cum afirma și „Apostolul Neamurilor”, Sfântul Pavel.

Iubirea față de Domnul Hristos trebuie să fie superioară în comparație cu afecțiunea pe care o avem față de oricine și orice. El, Cunoscătorul inimilor, știe iubirea noastră și adâncul ei, care de multe ori nu poate fi exprimată doar prin cuvinte. Iubirea adevărată față de Hristos și Biserica Lui este înlăuntrul nostru și se exprimă către Domnul, singurul cunoscător al inimilor. Pe oameni îi putem uneori înșela prin cuvinte rostite la tot pasul, fără trăire, însă pe Domnul nu-L putem niciodată amăgi.

Evanghelia ne spune că nu trebuie să fim îngrijorați, după unele traduceri, să nu ne îngrijim prea mult de lucrurile pe care le folosim în viață, hrană și îmbrăcăminte, întrucât Dumnezeu, Care poartă de grijă tuturor celor care se află în creație, până și păsărilor cerului și florilor de pe câmpie, va avea grijă și de noi. Se știe că nici Solomon, cu toată podoaba lui și fastul specific Curților Regale din perioada Vechiului Testament, nu avea îmbrăcămintea crinilor țarinei primită de la Creatorul Universului.

Potrivit altor traduceri, îndemnul evanghelic este Nu vă îngrijorați!, întrucât suntem foarte preocupați de lucruri trecătoare, îmbrăcăminte, hrană și de propriul confort. Dumnezeu ne avertizează, de fapt, că tot ceea ce este folosit în mod excesiv ne depărtează de Împărăția cerurilor.

Evanghelia se încheie cu o concluzie clară, pe care trebuie să o reținem: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Am cunoscut foarte mulți oameni care au trudit din greu pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. Îmi amintesc, din copilăria mea, oameni care de dimineață până seara trudeau pe ogoare, dar erau foarte fericiți. Atunci când veneau de la munca câmpului, din grădini sau chiar din fabrici, aveau bucurie emanată pe chipul lor, neuitând să mulțumească lui Dumnezeu, Care dădea toate la vreme, ploaie și timp bun.

Bucuria aceea parcă nu o mai întâlnim astăzi și trecerea anilor ne face să înțelegem cât de mult se vor schimba oamenii și trăirile lor, iar această schimbare nu este întotdeauna pozitivă, neavând bucuria lucrurilor simple pe care le aveau cândva creștinii, care trăiau frumos și înțelegeau că viața lor se așază în bună rânduială numai cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

Îndemnul Evangheliei de a căuta Împărăția lui Dumnezeu trebuie să rămână preocuparea constantă și prioritară a vieții noastre. Din păcate, lucrările spirituale, participarea la viața liturgică, spovedania, rugăciunea, sunt marginale sau, chiar mai rău, ignorate aproape întotdeauna.

Îndemnul Bisericii către fiecare dintre noi este acela de a căuta Împărăția lui Dumnezeu, iar Sfinții Părinți subliniază faptul că aceasta este înlăuntrul nostru și că fiecare își pregătește starea de dincolo după cum trăiește, se roagă, lucrează pentru el și pentru alții în lumea aceasta. Slujitorii Bisericii rostesc, de câte ori încep Dumnezeiasca Liturghie sau Sfintele Taine, Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, (...) adică în lumea aceasta avem Împărăția lui Dumnezeu în biserică și ne pregătim mereu pentru Împărăția de dincolo. Lucrurile cu adevărat importante trebuie raportate la Dumnezeu prin tot ceea ce facem. Dacă împlinim vreo faptă bună, milostenie, ajutăm pe cineva aflat în suferință, ne pregătim de fapt pentru Împărăția lui Dumnezeu, așezându-ne sub milostivirea Lui și așteptând răsplată de la El. Când dăruim ceva, când împărțim din roadele bogate ale țarinilor noastre cu alții, ne pregătim de fapt pentru Împărăția lui Dumnezeu. Când refuzăm pe cineva, neascultând cererea lui, închidem încă de pe acum ușa Împărăției.

O pagină filocalică veche spune că doi monahi care s-au nevoit în pustie cu multă râvnă s-au întâlnit peste ani și ani. Unul dintre ei era episcop, iar celălalt duhovnic iscusit. Unul dintre ei i-a mărturisit celuilalt: Eu, de când m-am făcut călugăr, nu am pus în gura mea niciodată carne!, iar celălalt i-a spus: Eu, de când m-am făcut călugăr, m-am străduit să nu închid nimănui ușa!; atunci, primul călugăr a remarcat: Cu adevărat mai mare este nevoința ta decât a mea. Dacă eu nu am mâncat carne, este, poate, o nevoință, dar tu, neînchizând ușa celuilalt, ai arătat mai mare faptă bună decât am săvârșit eu până acum.

Cărarea care duce către Împărăția lui Dumnezeu, pe care Evanghelistul Matei ne-o recomandă atât de stăruitor, este tocmai aceea a căutării mai mult de suflet, căci prin fapte plăcute înaintea lui Dumnezeu putem dobândi veșnică răsplătire. Nu putem cere cuiva să facă o catedrală, sau să-și vândă locuința, deși au fost cazuri când oamenii au avut astfel de fapte, dar putem în schimb să facem lucruri mici față de frații noștri, arătând prin aceasta că dorim să trăim veșnic, adică să dobândim Împărăția lui Dumnezeu.

Căutăm noi, oare, Împărăția lui Dumnezeu? Suntem preocupați de ea? Dorim să aflăm ceva despre Dumnezeu și mai ales să facem ceva pentru a ne apropia de El?

Referindu-se la tâlharul de pe cruce, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Priviți la acest tâlhar, toată viața a furat și la urmă a furat și mântuirea, cerând printr-o mărturisire Fiului lui Dumnezeu, care era răstignit împreună cu el, ca să-l pomenească întru Împărăția Sa.

Să râvnim măcar la atitudinea tâlharului care a cerut în ultimul ceas al vieții șederea în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde este de fapt adevărata și negrăita bucurie.

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 3-a dupa Rusalii  -   Imparatia lui Dumnezeu