Guşa şi căpuşa…

▲ Calitate sau defect? Dacă, după mentalitatea populară, „a spune verde în faţă“ pare să fie un merit, în aceeaşi zonă, a înţelepciunii populare, găsim sfaturile „cântăreşte-ţi (sau cumpăneşte-ţi) cuvintele!“ ▲

Din nou ne face plăcere să-i răspundem, la această rubrică, unei cititoare: studenta Laura B., din Gheorgheni (Harghita) ne întreabă cum „se traduce“ expresia „ce-i în guşă, şi-n căpuşă“. Corespondenta noastră nu este chiar… în afara problemei, căci a descoperit enunţul şi într-o antologie, Proverbele lumii despre calităţi şi defecte (1978), la tema „Sinceritate“. Aşadar, nu ar fi vorba de sensul expresiei, ci, mai curând, de „enigma“ asocierii acestor cuvinte pentru a numi, figurat, sinceritatea, un mister pe care încercăm să-l dezlegăm.

Aceasta deoarece, dintre dicţionarele importante ale limbii române, „Ce are-n guşă, şi-n căpuşă“ apare doar în cel al lui August Scriban, cu explicaţia „ce are-n inimă, are şi pe buze, e sincer“. Scurtând drumul expunerii investigaţiilor întreprinse, trebuie să ţinem seama, mai întâi, de faptul că, în acest context, căpuşă nu are nici sensul de „insectă care suge sângele unor animale“, în special al oilor, şi nu înseamnă nici „mugure de pe lăstarii viţei de vie“; aceste sensuri, cu nota generală de „umflătură“, pornesc de la cel originar, de „cap“, căpuşă fiind un derivat de la substantivul cap. Deci, pentru ideea de „sinceritate“, avem în vedere exprimarea frustă, directă a primei aprecieri asupra unui lucru sau a unei situaţii, aceea care i-a trecut prima dată prin cap, care i-a venit în minte cuiva, ce a avut pe inimă.

Intervine, acum, împrejurarea că „sediul“ vorbirii este guşa; or, în mod curent, pentru realizarea actului vorbirii referirea obişnuită este la gură, la buze sau la limbă. Ca şi în situaţia precedentă, în enunţul respectiv termenul guşă nu denumeşte „punga“ în care păsările păstrează un timp alimentele, sau, la om, umflătura (patologică) din partea de jos a gâtului, ci chiar „gâtul“, „gâtlejul“ (acesta este sensul etimologic al cuvântului guşă); se spune că cineva vorbeşte „din guşă“, atunci când îşi îngroaşă vocea, dând cuvintelor o tonalitate aparte, brutală, neplăcută.

Dar, revenind, menţionăm faptul că expresia este folosită şi pentru a caracteriza o anumită simplitate (!) a cuiva, adică faptul că persoana respectivă nu prea judecă ce spune, ci dă drumul la vorbe fără să ţină seama de ce impresie face sau ce urmări ar putea avea cele spuse: ce i-a venit pe limbă, aceea spune… Iată o caracterizare în acest sens, a unei cântăreţe, găsită pe internet: „Este şi cazul interpretei Monica A. care, vorba unui proverb, ce-are în guşă şi în căpuşă. Monica A. este cunoscută pentru gura ei slobodă“.

Calitate sau defect? Dacă, după mentalitatea populară, „a spune verde în faţă“ pare să fie un merit, în aceeaşi zonă, a înţelepciunii populare, găsim sfaturile „cântăreşte-ţi (sau cumpăneşte-ţi) cuvintele!“, sau „măsoară-ţi vorbele!“, ca necesară adecvare la împrejurările comunicării. Îndemnul nu este la şiretenie sau perfidie, ci la o necesară prudenţă sau chiar numai la politeţe, ţinând seama de temperamentul, de starea de spirit sau dispoziţia de moment a interlocutorului; adesea, nu se recomandă să „i-o torni (cuiva) în faţă“, „să-l potopeşti hodoronc-tronc cu vorbele“, ci să-l „iei cu binişorul“. Pornind din sfera croitoriei, aceeaşi idee, a judecăţii, este exprimată prin formula „măsoară de zece ori şi taie o dată!“.

Ca în atâtea alte cazuri, expresia respectivă păstrează semnificaţii vechi, cele originare, ale unor cuvinte şi, de aici, nedumerirea privind apariţia în exprimarea curentă de astăzi. De exemplu, sensul „mână“ al cuvântului de origine latină brâncă s-a păstrat în locuţiunea a da în brânci „a cădea la pământ, sprijinindu-se în mâini“, iar furcă, şi în Pravila Moldovei de la 1646, înseamnă „spânzurătoare“ (pentru o culpă gravă era prevăzută „ridicarea în furci“ a vinovatului); sensul se păstrează în zicătoarea „Mai mulţi hoţi decât furci“.