Iarna dinaintea cailor

Poemul lui Teodor Dună, Caii albaştri, e atât de frumos, încât ţi se taie respiraţia. "Suntem în iarna dinaintea cailor" şi "totul va deveni foarte frumos", ne promite poetul, şi noi îl credem, şi înţelegem că da, are dreptate, de aceea suntem aici, să aşteptăm caii, şi aşteptăm, şi totul nu e decât o metaforă a unei stări pe care nu o spunem direct şi atunci obiectul aşteptării noastre capătă un nume frumos, să zicem - caii albaştri.

Albastrul este simbolul absolutului, al dumnezeirii, iar caii sunt un fel de Voroneţ în mişcare, ar trebui să aibă un dinamism care să imite dinamismul nostru interior - drumul spre Dumnezeu -, dar iată ce fac caii albaştri în viziunea lui Teodor Dună: "Caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre". Nici un hiatus între ei şi locul unde stau, totul e o armonie desăvârşită şi caii au învăţat să trăiască în lumea sublimă într-atât, încât au uitat teluricul şi au progresat în frumuseţe. Ne-o spune poetul, cu autoritatea celui care trăieşte acestea: "Caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre. La început, marea era un râu şi au vrut să-l treacă. Toţi caii trec înot câte un râu toamna. Trebuie să ştii. E un lucru de neînţeles. Numai că nu au găsit capătul acestui râu, şi de întors nu mai ştiau. Aşa că au rămas sute de ani în ape. Au învăţat să doarmă în apă, să se hrănească cu apă, să alerge prin apă, în tot acest timp, Carla, au uitat cum arată pământul şi ei deveneau din ce în ce mai albaştri".

Acest "din ce în ce mai" parcă spală istoria recentă plină de o poezie viscerală, prin caii care spală şi somnul, şi hrana, şi viaţa lor: căci ei, repet, "au învăţat să doarmă în apă, să se hrănească cu apă, să alerge prin apă". Şi au rămas în curăţie nu o zi sau câteva săptămâni, cât ţine postul acesta, ci "au rămas sute de ani în ape".

Cu toate acestea, poetul, cu sensibilitatea lui, percepe o tristeţe cauzată de lipsa unei identităţi oferite de lume. Caii nu se mai recunosc: "Numai că devenind într-atât de albaştri nu se mai puteau deosebi de apă şi nu se mai puteau recunoaşte. Astfel că, pentru un timp, caii albaştri au fost foarte trişti, până au găsit, într-o seară, pământul. Aşa că o dată la câţiva ani ei vin pe aceste câmpuri. Toţi caii din toate mările vin lângă peretele nostru pentru a se vedea".

De ce oare, în loc să vorbesc despre Crăciun, am ales poemul acesta despre cai şi l-am considerat semnificativ pentru luna decembrie?

Nu doar din dorinţa de a ne familiariza cu un alt limbaj, cel metaforic, dar şi de a deschide percepţia noastră asupra "spectacolului" dumnezeiesc, asupra frumosului şi semnificativului, de a ni se face foame şi sete de ceva ce pentru noi are consistenţă, care nu e vag şi îndepărtat, dar la care putem face referinţă în multe moduri. Şi gândurile ni se umplu de acest frumos dumnezeiesc, aşa cum caii "umplu pământul de mare": "Şi când ei se adună, într-un fel, umplu pământul de mare. Stând atât de mult în ape, ei umblă asemenea valurilor. Şi mult timp, în urma lor, rămâne foşnetul mărilor adunate".

Îmi amintesc atunci că postul acesta nu este decât o aşteptare, că trebuie să veghem şi să avem certitudinea că ceva se va întâmpla, ceva care va schimba lumea în mod fundamental, că vor urma "un pământ nou şi un cer nou", şi atunci viaţa noastră capătă sens, şi înţelegem şi aşteptarea, şi înţelegem şi frigul, şi frumuseţea, şi rostim încet, astfel încât numai noi să înţelegem şi cei asemenea nouă: "D-asta suntem aici, Carla, să-i aşteptăm. Şi aşteptându-i se face frig. Află că suntem în iarna dinaintea cailor şi trebuie să stăm cât mai neclintiţi, i-am goni altfel, şi un timp de acum tot în iarna dinaintea cailor, însă totul, în curând, totul va deveni foarte frumos".

Se poate oare să devină carnea noastră albă? Se poate ca iarna să ne albească într-atât, pe dinăuntru? Şi atunci cum vine aceasta: "O carne albă încet legănată de arborii albi"? Nu se poate ca acestea să fie doar poezie… Dar e bine să vorbim iarna despre lucruri frumoase, dumnezeieşti, ca despre trandafiri, căci "cu cât va vorbi mai mult despre trandafiri, cu atât ei vor umple casa mai mult".

Nu doar din dorinţa de a ne familiariza cu un alt limbaj, cel metaforic, dar şi de a deschide percepţia noastră asupra "spectacolului" dumnezeiesc, asupra frumosului şi semnificativului, de a ni se face foame şi sete de ceva ce pentru noi are consistenţă, care nu e vag şi îndepărtat, dar la care putem face referinţă în multe moduri."