Icoana lui Hristos, chipul strălucitor al frumuseţii Tatălui

Prin întruparea Sa, Domnul nu a intrat, cum teologhisesc Sfinţii Părinţi, într-un om spre a-l înnobila dumnezeieşte, ci S-a făcut Om, adică a preluat real natura umană, desigur fără de păcat. El nu S-a născut doar ca un om pe pământ, ci a rămas Dumnezeu cu firea, dar a unit în Persoana Sa cele două firi, aşa cum mărturisim în Crez: Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (...), Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.

Scopul înomenirii Fiului veşnic al lui Dumnezeu este reînfierea noastră, oameni îndepărtaţi prin neascultare şi cădere în păcat, ca fii ai lui Dumnezeu. În acest sacru demers, creştinul botezat, luminat, miruit cu „pecetea darului Duhului Sfânt”, se îmbracă în lumina harului şi, astfel, precum ne învaţă Sfântul Irineu al Lyonului: „Slava lui Dumnezeu este omul viu”. De aceea, „chipul strălucitor al Tatălui”, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu, a zilei celei fără de înserare, a fost văzută pe Faţa Mântuitorului pe Tabor de către Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, „pe cât li se putea”, iar din această pregustare a slavei împărtăşită lor, Biserica ne mijloceşte, prin eforturile noastre în stare de pocăinţă, „strălucirea luminii cea pururea fiitoare”.

Aşa cum dezvoltă teologic Sfinţii Părinţi, căutarea luminii tainice prin asceză, rugăciune şi filantropie conduce la aflarea frumuseţii veşnice a Tatălui, care este adusă aproape de noi de Fiul, ca „icoana” văzută a Lui: „Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

Mai precis, „traducerea în formă omenească a frumuseţii celei veşnice, chipul lui Dumnezeu făcut om”, ne conduce la contemplarea reală a chipului Mântuitorului în icoana Sa (Christoph Shönborn, Icoana lui Hristos, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 76). De aceea şi tradiţia menţionează ca prim model al chipului real făcut chiar de Domnul şi rămas în istorie drept „icoana lui Hristos nefăcută de mână omenească”.

Iar când intrăm în biserică ne îndreptăm întâi spre chipul lui Hristos, spre icoana Sa, cu rugăciunea: „Preacuratului Tău chip (icoană) ne închinăm, Bunule, cerând iertarea păcatelor noastre, Hristoase Dumnezeule”. De la această întâlnire cu chipul lui Hristos înţelegem, prin multă smerenie, în stare de căinţă şi prin rugăciune adâncă, taina Modelului care Îşi regăseşte în noi chipul. Noi, în faţa sfintei icoane, suntem chipul smerit al Chipului slavei, Hristos Domnul. Sfântul Ioan Damaschin, teologul icoanei, în secolul al 8-lea subliniază acest mare adevăr pentru mântuirea noastră, arătând cu argumente de nezdruncinat: „omul este icoană a lui Dumnezeu”, după har şi în stare de pocăinţă şi comuniune reală.

De aceea, în Ortodoxie, de timpuriu, după persecuţiile romane, apar chipuri iconice, mai mult simbolice la început, dar în catacombe tema Învierii este reprezentată de 17 ori.

Cu toate că în secolul al 4-lea Sfântul Vasile cel Mare precizează teologic rolul icoanei care reprezintă prototipul, persoana, realităţile din confruntarea creştinilor cu gnosticismul şi alte curente adverse, icoana ortodoxă şi apărătorii legitimităţii credinţei în Persoana divino- umană a Domnului au înfruntat un secol şi jumătate de persecuţii, până în anul 843, după Sinodul al Şaptelea Ecumenic de la 787, când s-a statornicit cultul sfintelor icoane şi s-a instituit o sărbătoare specială, în prima duminică din luna martie, numită a Ortodoxiei.

În prima săptămână duhovnicească a Postului Paştilor primim, ca într-o „baie” sacră, darul pocăinţei şi modelele de urmat, ca pe nişte icoane vii, din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, în minunata, unica şi preafrumoasa alcătuire a Sfântului Andrei Criteanul: Canonul cel Mare, de 250 de strofe, în cadrul căruia sufletul este îndemnat de 173 de ori să se unească cu trupul în stare de căinţă şi să se îndrepte spre Învierea din păcat şi din singurătate. Aşa ajungem la contemplarea chipului slavei, prin sfintele icoane, acasă, la serviciu şi în biserici, unindu-se în marea familie a ortodocşilor mărturisitori ai frumuseţii lăuntrice care, prin pocăinţă, iertare şi fapte bune, revine şi asupra chipului nostru prea întristat, îngândurat şi însingurat.

De şapte decenii, în Biserica Ortodoxă Română, această solemnitate a mărturisirii dreptei credinţe prin sfintele icoane se uneşte şi cu fapta concretă a restaurării icoanei fratelui, semenului nostru sărman, străin, bolnav, sărac, prin participarea tuturor în biserici, la îndemnul Sfântului Sinod, la o colectă numită Fondul Central Misionar, de fapt „contul” iubirii din care se reface, măcar şi parţial, efervescenţa comuniunii fraterne a primilor creştini de la Ierusalim.

Însă ceea ce nu trebuie trecut uşor cu vederea în privinţa sfintelor icoane este darul primit de români, încă din Evul Mediu, de a găzdui, promova şi înfrumuseţa icoana, ca niciunde în lume. Să ne gândim numai la „mesajul icoanei Împărăţiei lui Dumnezeu”, frescele de pe pereţii exteriori ai mănăstirilor bucovinene din timpul lui Petru Rareş şi al Mitropolitului Grigorie Roşca, „unice în lume”, fără asemănare, „care îţi taie respiraţia” şi care, aşa cum a arătat Wilhelm Nyssen, prin mesaj sugerează „pământ cântând prin icoane”. Părintele Stăniloae a tradus din germană această odă a frumuseţii Împărăţiei, care prin icoane anticipează Raiul şi, iată, fac din preocuparea noastră în Biserică, dimpreună cu iconarii şi pictorii, cu preoţii, cinul monahal şi donatorii, primăvara Grădinii Maicii Domnului, România creştină.

Să mai amintim faptul că trei Părinţi Patriarhi ai României au înţeles, au temeluit şi au dezvoltat cultul icoanelor la scară bisericească naţională, în mod unitar, cu scopul mărturisirii dreptei credinţe, promovării vieţii liturgice comunitare şi îmbogăţirii tezaurului autentic al neamului.

Patriarhul Nicodim, la sugestia marelui profesor I.D. Ştefănescu, care preda istoria artei la Sorbona, a înfiinţat Şcoala de pictură a Patriarhiei. La rândul său, Patriarhul Justinian a consolidat-o, a reinstituţionalizat-o, recuperând în comunism pe toţi marii artişti, inclusiv de la Casa Regală şi reuşind să continue cateheza Ortodoxiei prin pictură, în toată Biserica. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a reaşezat Comisia de pictură bisericească pe pilonii învăţăturii de credinţă, pe evoluţia vieţii liturgice şi pe unitatea dogmatică, în dinamica frumuseţii artistice, realizân­du-se şi cele mai înalte şcoli teologice pentru formarea tinerilor artişti, o adevărată pleiadă, unică în Ortodoxie şi care promovează cu bună credinţă, cu devotament şi cu smerenie misiunea de totdeauna a Ortodoxiei prin icoană.

Cum n-am găsi cele mai frumoase expresii ale recunoştinţei pentru înaintaşii ce ne-au lăsat moştenire un patrimoniu iconografic de-o inestimabilă valoare, dar cum n-am face toţi preoţii şi mirenii un exerciţiu firesc de recunoştinţă faţă de Preafericitul Părinte Patriarh, ctitorul incontestabil al visului nea­mului şi al predecesorilor săi, Catedrala Mântuirii Nea­mului, o nouă „Sfânta Sofia” a artei mozaicului, adaptată la sensibilitatea artistică luminoasă a românilor şi foarte atent asistată de Întâistătătorul Bisericii, în privinţa acribiei dogmatice, a fidelităţii liturgice şi a acurateţei artistice! Toţi pictorii sunt tinerii minunaţi, care continuă opera luminoasă şi iconică a Ortodoxiei româneşti, în frunte cu tânărul nostru Daniel Codrescu.

Şi la Dunărea de Jos ucenicim - aşa cum dă Domnul! - şi nu irosim resursele extraordinare, care sunt creştinii cinstitori ai sfintelor icoane, preoţii râvnitori pentru zidiri de biserici de zid şi sufleteşti, dar şi de picturi de toată frumuseţea mântuitoare. Li se adaugă ucenicii de la Seminar şi de la Facultatea de Teologie, în Universitate, care au ctitorit ceea ce se aşteaptă de mult, aici, la Gurile Dunării, o Şcoală bizantină românească de pictură, cu centrul la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Dunării de Jos, unde, cândva, a locuit vreme de şapte ani, în tinereţea sa, şi Patriarhul Nicodim.

Şcoala de pictură la Dunărea de Jos nu ar fi existat fără iniţiativele, entuziaste, de acum 33 de ani, prin reluarea Procesiunii cu sfintele icoane în oraş şi prin încurajarea de către preoţi, de către profesori şi de către părinţi, a celor mai sensibili iconari, copiii care, de la de­sene nevinovate până la mozaicuri realizate din seminţele pământului, au devenit astăzi artişti autentici. Mulţi dintre ei primesc distincţii din partea Preafericitului Părinte Patriarh, pe podium, la Sfânta Patriarhie. Aceste tainice bucurii le trăim, an de an, la Duminica Ortodoxiei!