Identitatea virtuală, provocarea secolului 21

Viețile noastre se împart între realitate și virtualitate, context în care mulţi dintre noi am început să ne punem întrebări de genul: Ce ne seduce în acest mediu virtual și ce anume provoacă dependență?; De ce avem sentimentul că social media alimentează dezbinarea și singurătatea?; Identitatea virtuală poate influența viața cotidiană a unei persoane? În care cartea sa „Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de scocializare”, Mihnea Măruță încearcă, în cele 281 de pagini, să ofere câteva răspunsuri în acest sens.

Făcând trimitere la filosofi, de la Aristotel la Heidegger, Mihnea Măruță - 54 de ani, absolvent al Facultății de Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” şi profesor în cadrul Departamentului de Jurnalism al aceleiaşi universităţi, unde predă un curs de filosofia comunicării - a abordat în cartea sa, apărută anul acesta la Humanitas, constituirea identității virtuale într-o dublă cheie: ca arătare și ca ascundere de sine, precizând că identitatea virtuală a unei persoane reale se naște în conștiințele unui grup de urmăritori, care interpretează discursul din rețea al acesteia. Astfel, structura fenomenologică a unei identități virtuale cuprinde: numele, marca, sentimentul dublului și dorința de agregare într-o altă conș­ti­ință. Eul virtual (constituit din totalitatea intervențiilor în rețea ale unei persoane la un moment dat) este o creație, un obiect de tip artistic, care devine o extensie fantomatică a Eului real. Modalitatea în care eul real intervine asupra eului său virtual seamănă cu procesul prin care un creator de artă se inserează pe sine în creația sa.

Autorul, care o experienţă de 20 de ani în jurnalism, propune următoarea definiție: „identitatea virtuală a unei persoane X într-o rețea de socializare este intersecția reprezentărilor pe care conștiințele urmăritorilor săi și le formează interpretând propria reprezentare a lui X în acea rețea”.

Influențe asupra vieţii cotidiene

La fel cum un text devine autonom față de autorul său, tot așa eul virtual devine autonom față de eul real, date fiind răspândirea în rețea a fragmentelor acelui eu virtual și distanțarea lor în raport cu eul real, care permite interpretarea. Înstrăinarea acestor fragmente face posibilă apariția identității virtuale a unui eu real în conștiințele urmăritorilor. Se produce ceea ce naratologii numesc antimetalepsă: creația se întoarce împotriva creatorului. Dar, spre deosebire de literatură sau cinema, unde fantomele rămân în universul creației artistice, o fantomă digitală tinde să „spargă ecranul” și să irumpă în realitate. Un exemplu edificator este ceea ce s-a întâmplat la alegerile din Ucraina, 2019, când, folosindu-se de influența rețelelor, actorul care ajunsese președinte pe ecran, într-un serial tv, a fost ales președinte în realitate: o antimetalepsă la scara unei întregi națiuni.

Mihnea Măruță arată că eul virtual este un obiect de tipul simulacrului, construit cu ajutorul unor unelte și, pentru că simulează un eu real pe ecrane bidimensionale, devine hiperreal, riscând să-l acapareze pe autorul său. Treptat, eul virtual al unui X este pus în mișcare de către conștiințele următorilor săi. Astfel că eul virtual propune o lume, iar aceasta înseamnă că un urmăritor Y întrezărește acea lume, pe care i-o asociază lui X. Mai departe, autorul cărţii afirmă că „inconștient, atribuim corporalitate oricărui eu virtual întâlnit într-o rețea digitală. Am decis să numesc iluzia corpului această proiecție inconștientă, determinată de automodelul din creier prin care fiecare dintre noi își simulează propriul corp. (...) Astfel, o rețea digitală devine teatrul unei „mise en abyme” la scară planetară, în care subiectul și obiectul concurează unul împotriva celuilalt, iar spațiul dispare în reflexii ce se absorb și se recreează la infinit”.

Ce anume seduce într-o rețea virtuală?

Pentru a atrage atenția în rețea, eul real trebuie să se diferențieze într-o anumită măsură. Și astfel se naște un paradox: cu cât X încearcă să fie mai original, diferit de ceilalți, cu atât devine mai dependent de rețea și automat de ceilalți. O persoană activă într-o rețea nu face decât să-și hrănească identitatea virtuală, dar pentru că o percepe ca pe dublu, Mihnea Măruță scrie că: „Motivul principal pentru care dublul nu poate coabita cu originalul este faptul că îi amenință persis­tența- de-sine, nucleul ultim al identității. Iar ceea ce constituie amenințarea, sursa vârtejului ontologic, este abisul, dispariția oricărui reper în perpetua oglindire și reoglindire a eului”. Se observă că omul contemporan are două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau inconștient, a-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. 

„Trăirea-pentru-rețea” și „trăirea-în-rețea”

Pornind de la teoria lui Husserl despre trăirea intențională, Mihnea Măruță propune două concepte pentru a reprezenta timpul în relația cu mediul virtual: trăire-pentru-rețea și trăire- în- rețea. Prima presupune orice trăire intențio­nală care se petrece când nu ești conectat la rețea și al cărei scop este o viitoare intervenție în rețea. Iar trăirea-în-rețea este orice trăire intențională care se petrece când ești conectat la rețea și al cărei obiect provine din rețeaua însăși. O postare în rețea participă la trei metamorfoze temporale: preschimbă timpul subiectiv al autorului în timp real (ca parte a fluxului oferit de rețea), preschimbă timpul real în spațiu fizic (ca biți de memorie pe un server oarecare) și, închinzând cercul, preschimbă timpul stocat în rețea în timp subiectiv al receptorilor. Astfel că „a posta într-o rețea înseamnă deci a conecta conștiințe printr-o operațiune de factură magică întreprinsă asupra timpului”, scrie Mihnea Măruță. Rețelele virtuale propun oamenilor șansa unei duble imortalizări - una pe termen scurt (în amintirile unui grup de oameni), iar cealaltă pe termen mediu și poate lung), în arhiva fizică a unor computere. 

„Dez-individuația”

Odată cu rețelele de socializare, pentru a umple „vidul obiectual” iscat prin tratarea naturii din postura de stăpân, persoana însăși creează un nou obiect, care este chiar identitatea virtuală. Dezvoltând ideea într-un capitol distinct, aurorul concluzionează: „Această recreare a transcendenței de către subiect este prima modificare structurală pe care am descoperit-o, și se referă la reprezentarea de sine”. A doua modificare structurală care se produce este îndepărtarea de originea vie a subiectului, astfel că Eul virtual „tinde să atribuie rețelei virtuale statutul de Supraeu” (concept preluat din psihanaliza lui S. Freud).

La nivel global, în ultimii 30 de ani, s-au produs trei procese care, însumate, au dus la ceea ce în sociologie se numește „disrupsion”: expansiunea internetului, a telefoniei mobile și, peste ele, a rețelelor de socializare. Dez-indi­vi­­duația este întreruperea sau chiar răstrunarea indi­viduației, apărând sentimentul că te transformi în personaj fictiv pentru ceilalți.

„Soluția împotriva răului din lume este traiul în rețea?”

În finalul cărții, autorul se întreabă ce efecte au transformările de conștiință aduse de rețelele virtuale asupra puterii la nivel global? La nivel declarativ, companiile care dețin marile rețele de socializare susțin că urmăresc două scopuri planetare: transmiterea de putere dinspre rețea înspre orice utilizator și unificarea omenirii prin anihilarea, în virtual, a fronțierelor din real. Dar autorul concluzionează că mișcarea în timp a rețelei virtuale are două efecte diferite de cele menționate anterior: izolează omul și-l însingurează în loc să-l apropie de ceilalți și consolidează puterea unui grup restrâns, tocmai din cauză că unul dintre scopurile rețelei este să-și adauge continuu alte și alte grupuri. De aceea M. Măruță menționează că „în tensiunea dintre conștiințele individuale și rețelele globale, se naște (...) nihilismul virtual. Este în interesul acestor entități să ne desprindă de existența obișnuită, de corpuri și de griji curente, ca să rămânem conectați pentru cât mai mult timp și să ne dezvăluim într-o măsură cât mai mare. Și pentru că nu există ideologie fără promisiuni, ceea ce promit toate rețelele este transcenderea spațiului (acces nemijlocit la ceilalți oameni) și a timpului (imortalizarea prin reprezentare). Dușmanul virtualului, și deci al rețelelor de socializare, este realitatea. Nihilismul virtual înseamnă inducerea sentimentului că soluția împotriva răului din lume este traiul în rețea”.

Nu știm ce se va întâmpla dacă va izbucni vreodată un război al virtualului împotriva realului, între eul real și identitatea virtuală, doar timpul ne-o poate arăta. Pentru cititorii care doresc să afle mai multe informații despre identitate virtuală, nihilism virtual, trăire-în-rețea, dez-individualizare și multe alte concepte utilizate de Mihnea Măruță, cartea sa oferă detalii în cele 10 capitole ale sale.