Iertarea, fără dar...

Despre iertare s-a scris şi s-a vorbit fără îndoială mult. A constituit subiectul multor cărţi, articole, conferinţe, interviuri, unde ea a fost tratată şi disecată chirurgical. Felurile iertării, destinatarii ei, frecvenţa acesteia, filosofia iertării, toate au preocupat şi în acelaşi timp au animat gânduri, idei, conştiinţe sau libertăţi. Tema iertării rămâne, fără doar şi poate, la modă, indiferent de epoca pe care o parcurge la un moment dat.

Rafturile librăriilor şi ale bibliotecilor sunt burduşite de cărţi în care iertarea (cuvânt şi temă) este prezentă, dacă nu în titlu sau pe prima pagină, cel puţin în unul sau două capitole. În orice caz, fraza de încheiere a unor astfel de cărţi trebuie să conţină neapărat, din raţiuni pastorale, acest cuvânt. Îndemnurile şi analizele amănunţite cuprinse în aceste pagini, de cele mai multe ori îmbogăţite cu un rafinament psihologic inegalabil, transmit, poate, uneori, senzaţia rămânerii la un nivel conceptual, indubitabil necesar, dar nu fundamental. Citeşti şi ţi se citeşte, povesteşti şi ţi se povesteşte, înveţi şi eşti învăţat, exemplifici şi ţi se exemplifică, lucruri fără îndoială importante, dar iertarea în sine nimeni altcineva nu o poate face în locul tău sau al meu. Spiritualitatea ortodoxă pe care o preţuim atât de mult, uneori automat, stereotipic şi neviu, este şi o spiritualitate a iertării, dar a iertării împlinite mai mult şi vorbite mai puţin. Chipul adevărat al omului se revelează în iertare, ca şi concretizare a iubirii. Iertarea deplină a aproapelui aduce cu sine, progresiv, dezvăluirea omului din rai, a omului rânduit de Dumnezeu să stăpânească tot pământul, inclusiv pământul din sine, ţărâna din care a fost creat. „Ce-ar fi lumea fără iertare? Sălbăticie peste sălbăticia naturii. Şi ce altceva decât lanţuri de neîndurat ar fi legile omeneşti de nu le-ar îmblânzi iertarea? S-ar putea chema mama mamă, fără iertare? Ori fratele, frate? Prietenul, prieten? Creştinul, creştin? Nu. Fără iartă-mă şi te iert, viaţa ar fi de neîndurat“ (Sfântul Nicolae Velimirovici). Iertarea indică spre omul frumos, iar ţinerea de minte a răului desfigurează. Căci, în definitiv, iertarea înseamnă micşorarea propriei mele dorinţe, iertarea arată concret şi recapitulează simplu întreaga teorie a omului ca fiinţă socială, a omului care îngăduie şi pe alţii lângă sine. Iertarea deplină însă.

Căci nu de puţine ori auzim sau întâlnim oameni care, din motivul de a arăta că sunt buni creştini, fără a renunţa însă la propria lor „demnitate“, recurg la unele afirmaţii de-a dreptul hilare şi ilogice de genul „iert, dar nu uit“ sau „iert, dar nu pot să iubesc“. Cât de important este acest simplu dar, adăugat ca o limită a răzgândirii. Ce s-ar fi întâmplat dacă şi Dumnezeu l-ar fi creat pe om având o astfel de reţinere? Probabil că aceasta ar fi afectat direct libertatea omului. Sau care ar fi fost evoluţia umanităţii, în cazul în care trimiterea Fiului în lume şi Întruparea Lui ar fi fost condiţionate din nou de acest dar. Ar fi putut să spună că El, Domnul, iubeşte neamul omenesc în virtutea faptului că l-a creat, dar totuşi nu consideră oportună trimiterea Fiului Său iubit în lume, fără să mai vorbim de riscurile implicate de aceasta, recte jertfa, patimile şi moartea pe Cruce. Iertarea depăşeşte toate raţiunile şi regulile umane, fiind superioară chiar unei datorii imense, de 10.000 de talanţi, adică fiind deasupra imaginabilului uman. Din acest motiv, iertarea este un dar al lui Dumnezeu. De aceea cazul datoriei omului înaintea lui Dumnezeu este rezolvat cu atâta uşurinţă, chiar dacă obligaţia slugii copleşea propriile lui posibilităţi. Nu acelaşi lucru se poate afirma în cazul datoriei omului către om. Criza este rezultatul la care se ajunge, aproape inevitabil şi invariabil, pentru o datorie infinit mai mică între oameni, dar de unde lipseşte Dumnezeu. Calculele iertării se estompează şi chiar încetează în momentul în care ecuaţia include gândul la Cel ce ne iartă de atâtea ori.

Despre iertare s-a scris şi s-a vorbit fără îndoială mult. De iertat, însă, am făcut prea puţin. Apropo, de şaptezeci de ori câte şapte nu înseamnă patru sute nouăzeci, ci infinitul.