Iertarea, piatră de încercare sau treaptă către cer

În Duminica a 11-a după Rusalii, Părinții Bisericii au așezat o preafrumoasă pagină din Evanghelie, care oferă tuturor un tulburător subiect de meditație asupra păcatului greu al neiertării.

Foarte puțini reușesc în mod deplin să ierte din inimă greșelile fraților lor. Păstrăm zile la rând, săptămâni, ani, chiar și o viață întreagă, sentimentul de neiertare și neiubire față de cei din preajma noastră care ne-au greșit, spunând poate vreun cuvânt nepotrivit, care ne-a mâhnit în sufletul nostru. Verdictul Mântuitorului în astfel de situații este cutremurător pentru fiecare dintre noi: dacă nu iertăm, nici noi nu vom fi iertați în ziua cea mare a răsplătirii Lui celei drepte.

Evanghelia ne-a vorbit despre două cazuri diferite. În primul rând, un om care îi datora foarte mult stă­pânului său. După calculele exegeților biblici, un talant valora 43,62 kilograme de argint sau 49,077 kilograme de aur. Prin urmare, datoria acestuia față de stăpânul său era uriașă. Stăpânul l-a chemat la sine pentru a face evaluarea avuțiilor și i-a cerut să-i plătească ce îi datora. Omul s-a scuzat, probabil a început să plângă, a oferit diferite pretexte și scuze, spunându-i că nu are cu ce-i plăti, cerându-i să-l mai îngăduie. Stăpânul a fost mult milostiv, l-a iertat, deși ar fi putut să-i vândă pe femeia și copiii lui, cum se obișnuia în perioada respectivă, când existau sclavi. Singurul popor care elibera sclavii în mod obișnuit era poporul iudeu, unde, dacă cineva slujea unei instituții, unei familii sau unui înalt demnitar șase ani, în al șaptelea an putea fi eliberat. În Imperiul Roman, spre exemplu, sclavii mureau sclavi, deci nu puteau fi eliberați decât în condiții excepționale, când ar fi săvârșit vreo faptă specială, sau când stăpânul ar fi dorit aceasta.

Stăpânul din Evanghelie nu l-a vândut, nu l-a așezat în rândul sclavilor, ci l-a iertat!

Când a ieșit însă de la stăpânul său, omul care datora suma fabuloasă pe care astăzi puțini ar putea-o avea (aproape 400 tone de aur, adică mult mai mult decât rezerva în aur a României - 103,7 tone de aur), s-a întâlnit cu un apropiat care îi datora 100 de dinari. Diferența dintre suma ce îi fusese iertată și cea pe care o avea la unul dintre slujitorii dimpreună cu el era incomparabilă. Cel care tocmai fusese iertat, când l-a întâlnit pe datornicul cu 100 de dinari, l-a obligat să-i plătească tot ce-i era dator. Până la urmă, micul datornic, neavând cu ce plăti, a fost aruncat în temniță, cum ar fi trebuit să fie aruncat cu puțin timp înainte și marele datornic, care uitase degrabă binefacerea.

Când au auzit ceilalți împre­ună-slujitori despre o asemenea faptă, l-au anunțat pe stăpân, iar sluga nemilostivă a fost aruncată în temniță, unde-i era locul. Concluzia nefericitei întâmplări se regăsește în cuvintele Mântuitorului: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta pe fratele vostru din inimile voastre” (Matei 18, 35).

Din nefericire, întâlnim prea rar semne de iubire și iertare, iar această situație arată cât suntem de departe de Dumnezeu și de iubirea Sa, la care trebuie să devenim părtași și să o arătăm semenilor noştri: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).

Ce fel de dragoste poate să aibă un om care a primit atât de multe daruri, dar care nu a putut să ierte câțiva bani, un mărunțiș? Astfel se arată cât de mult coborâm și cât de jos ne situăm.

Omul a fost rânduit stăpân al creației, al tuturor celor zidite de Dumnezeu, doar cu condiția ascultării față de El! A călcat porunca ascultării, mai târziu și porunca iubirii, dorind mai degrabă prețul sângelui decât marea valoare a iubirii dintre frați și oameni între­olaltă.

Așadar, întâmplarea din acest fragment evanghelic trebuie să fie un permanent subiect de meditație, nu doar într-o duminică, ci în fiecare zi, dorind din inimă a-i ierta pe alții întru nădejdea că Dumnezeu, într-o zi, ne va ierta greșelile.

În Pateric se află o pildă plină de nădejde pentru fiii Bisericii. Ni se spune că un călugăr bătrân își încheia zilele, iar la patul lui de suferință a venit starețul. Starețul, când a văzut negrăită pace și liniște pe chipul acelui călugăr, l-a întrebat: „Frate, cum de ești așa de liniștit, totuși n-ai fost cel mai râvnitor, n-ai fost nici cel dintâi la biserică, n-ai fost nici cel mai mare rugător, cum de la sfârșit ai asemenea bucurie?” Călugărul i-a răspuns: „Părinte, nemincinos este cuvântul Domnului Care a spus: ‹‹Nu judecați, ca să nu fiți judecați!» Eu în viața mea n-am făcut alte fapte bune, dar m-am străduit să nu judec pe nimeni, de aceea mă duc înaintea lui Dumnezeu cu nădejdea că El nu mă va judeca”. Starețul i-a spus: „Fericit ești! Cu puțină lucrare (osteneală) te-ai mântuit!”

Drumul către Împărăția lui Dumnezeu este ușor de dobândit, păzind poruncile Mântuitorului, iar dacă nu reușim pe toate să le împlinim, iertarea este la îndemâna tuturor. Din pricina împietririi inimii nu putem să iertăm, întrucât ne considerăm perfecți, iar pe cei­lalți, de cele mai multe ori, răi. Iubirea și iertarea sunt, așadar, trepte pe care trebuie să pășim pentru a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă nu am dobândit iertarea, iubirea, nejudecarea, înseamnă că mai avem drum lung până a ajunge la Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este aproape, este înlăuntrul nostru, spune Domnul, iar dacă trăim aici ca în Împărăția lui Dumnezeu, avem mari șanse și dincolo să ajungem să ne bucurăm cu adevărat de darurile Împărăţiei.

Dacă viața noastră este un permanent iad, s-ar putea să ne obiș­nuim cu această stare și să pierdem Împărăția lui Dumnezeu. Iubirea și iertarea sunt virtuți spre care trebuie să privim mereu. Fericiți sunt oamenii care în taină, fără a se lăuda, se străduiesc să le dobândească și, când le-au dobândit, le oferă și altora, biruind tendința firii căzute, care se manifestă și în noi, prin dorința de a ne ocroti excesiv, rămânând indiferenți la nevoile celuilalt, având dragoste doar față de noi și mai niciodată față de aproapele.

Această Sfântă Evanghelie este una dintre cele mai frumoase pagini de învățătură. Trebuie să recunoaș­tem că și noi avem adeseori aceeași atitudine cu a celui iertat pentru suma imensă de 10.000 de talanți.

Primim iertare de la Dumnezeu, o cerem prin rugăciuni și la spovedanie, știind că în rânduiala de la spovedanie, pe care o ascultăm îna­inte de a ne spune păcatele duhovnicului, se spune: „Doamne, Cel ce ai iertat datoria celor doi datornici și ai iertat femeii celei păcătoase păcatele ei”, aducându-ni-se aminte că, așa cum Domnul a iertat altădată datoria multora, se cuvine și nouă să iertăm, pentru a primi iertare de la El.

O altă pildă impresionantă pe care Domnul a spus-o, având legătură cu Evanghelia de astăzi, ne atrage atenția.

Se afla în casa unui om bogat, Simon din Betania, care făcuse cină și Domnul a fost chemat acolo, fiind între ultimele popasuri ale vieții pământești a Domnului. Și a venit o femeie păcătoasă care s-a așezat lângă Domnul și cu multe lacrimi i-a udat picioarele, le-a șters cu părul capului și apoi le-a uns cu mir. Simon, cel care îl invitase pe Domnul, avea în mintea lui un gând ascuns, un gând potrivnic, așa cum avem și noi adeseori, și a spus: „Acesta, de-ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă” (Luca 7, 39). Mântuitorul, cunoscând gândul inimii și al minții lui, i-a spus: „Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el” (Luca 7, 40): „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea, însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace” (Luca 7, 41-50).

Datorii avem toți, iar Dumnezeu știe că fiecare dintre noi devine datornic pentru păcatele săvârșite sau pentru puțina iubire, ori pentru atitudinea pe care o avem față de El și de semenii noştri. Dar Domnul, când arătăm căință, ne iartă toată datoria, pentru că a Lui este puterea, stăpânirea și slava.

Va trebui să medităm și să-L rugăm pe Dumnezeu ca pe noi, datornicii, să ne ierte și să ne primească în Împărăția Lui, deşi suntem nevrednici. Iar dacă nu reușim încă să iertăm și să iubim, să ne rugăm Domnului ca inima noastră să se schimbe într-o zi…