Împărăția Iubirii s-a apropiat de poarta inimii: Pocăiți-vă!

Sărbătoarea Botezului Domnului se încheie după opt zile de cinstire a arătării Domnului la Iordan, Mielul lui Dumnezeu, Care a venit să ridice păcatele lumii.

Duminica de după Epifanie sau Teofanie ne vorbește despre începutul propovăduirii Domnului. În cadrul Liturghiei duminicale este redat un fragment al Evangheliei după Sfântul Matei: Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali (Matei 4, 12-13).

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra noțiunilor pe care fragmentul evanghelic le evidențiază, prezentăm înțelesu­rile duhovnicești ale numelor orașelor și zonei menționate.

Galileea înseamnă prăvălită jos sau așezată într-o parte, sugerând faptul că și neamurile erau surpate în păcate. La începutul activității publice a Mântuitorului, Părinții Bisericii au rânduit această pericopă cu înțelesuri teologice deosebite, prin referirea la neamurile păcătoase, subliniind importanța pe care Mântuitorul a avut-o în schimbarea mentalității colective și arătând că iubirea adevărată nu cunoaște limite de neam ori alte criterii.

Capernaumul se tâlcuiește casa mângâierii. Pentru aceasta, Mântuitorul Hristos a venit din ceruri, să facă tuturor nea­murilor o casă a Mângâietorului.

Zabulon se tâlcuiește vânare de noapte, iar Neftali, lărgime. Neamurile viețuiau întru întuneric, nu umblau pe calea strâmtă, ci pe cea largă, care duce la pierzare.

Cuvintele de început ale acestei Evanghelii sunt preluate de la Prorocul Isaia (cap. IX, 1-2). Întunericul nu înseamnă numaidecât noaptea sau lipsa luminii fizice, cât mai ales necredința. De aceea, profetul a adăugat: Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit (Matei 4, 16).

Vorbind despre lumină, Evanghelistul a adăugat: lumină mare (Matei 4, 16), numită și Lumina cea adevărată (Ioan 1, 9). Această lumina li s-a arătat și a strălucit asupra lor, nimicind întunericul păcatului.

Imaginea simbolică a luminii este folosită adeseori pentru a descrie dumnezeirea și puterea ei. Dintotdeauna omul a avut nevoie de comparații adecvate pentru a înțelege măreția lui Hristos și a învățăturii Sale.

Înainte de venirea lui Mesia, omenirea era în întuneric, nu mai nădăjduia să scape de această stare, se asemăna oamenilor înconjurați din toate părțile de abis, neștiind încotro să-și îndrepte pașii. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor (Matei 4, 17). Momentul de început al propovăduirii a fost determinat de întemnițarea lui Ioan. De ce oare Iisus nu a predicat mai de timpuriu?

Amintim cuvintele care vorbeau despre Ioan, prietenul Mirelui: Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, ca să gătești căile Lui (Luca 1, 76). Însuși Hristos a spus: Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelep­ciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei (Matei 11, 18-19).

Așadar, după întemnițarea Sfântului Ioan Botezătorul, Mântuitorul a început să predice. Și-a început propovăduirea, învățând la fel cum tâlcuia și Ioan.

De aceea, când un alt ucenic al Său I-a cerut să-l lase să-și îngroape tatăl, Iisus nu i-a îngăduit (cf. Matei 8, 21-22), arătând că urmarea lui Hristos trebuie așezată îna­intea tuturor.

Mare a fost făgăduința pe care le-a făcut-o Hristos lui Petru și Andrei, de a deveni pescari de oameni, mai ales că aceștia, fără să fi văzut minuni, au urmat Lui, lucru care este vrednic de laudă. Au crezut cuvintelor prin care au fost pescuiți, că vor putea pescui și pe alții. Lui Iacob și lui Ioan nu li s-a spus ceva asemănător, întrucât ascultarea celor întâi chemați le deschisese drumul spre aceeași făgăduință.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu uităm că și sărăcia lui Iacob și a lui Ioan ne-o arată cu precizie Evanghelistul. I-a găsit cârpindu-și mrejele (Matei 4, 21). Atât de mare era sărăcia lor, încât înnădeau mrejele, neavând posibilitate să-și procure altele.

Nu mică dovadă de virtute este aceasta că îndurau cu ușurință sărăcia, trăind din muncă cinstită, din sudoarea frunții și osteneală, erau uniți unii cu alții prin puterea dragostei, avându-L în mijlocul lor pe Tatăl lor, Căruia Îi slujeau.

Iisus a început să facă minuni, de față fiind și ei, adeverind, prin cele ce făcea, cuvintele lui Ioan: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește! (Luca 7, 22).

S-a dus în sinagogi, învățându-i că nu este om potrivnic lui Dumnezeu, nici înșelător, ci a venit să împlinească cele prezise de demult, fiind în deplin acord cu Tatăl.

Când se ducea în sinagogă, nu doar predica, ci însoțea cuvintele Lui cu nenumărate minuni.

Tema Împărăției cerurilor, pe care o vestește Mântuitorul, este deosebit de actuală, fiind tema centrală a învățăturii evanghelice. Dacă ascultăm cele mai multe dintre pildele pe care le-a rostit, ne aducem aminte de permanenta introducere: asemenea este Împărăția cerurilor..., urmând apoi istorisirea cuvintelor despre veșnicie.

În întreaga istorie a lumii, nimeni nu a adus atâta lumină ca Mântuitorul Iisus Hristos! El a spus: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții (Ioan 8, 12). Într-o lume care trăia în nesiguranță, ură, războaie, cuceriri de teritorii și instabilitate, Hristos a vorbit despre iubire și iertare. O astfel de lumină nu avea cum să nu strălucească până departe, în Galileea, unde trăiau iudei, galileeni, sirieni, fenicieni, greci și multe alte etnii. În zona de lângă Marea Galileei (Lacul Ghenizaret) se aflau și cetățile Decapolei, între care Gadara, unde Mântuitorul nu a fost primit, deși a adus bucurie în inima celor care au scăpat de furia demonizaților.

Așadar, într-o astfel de zonă trăiau oamenii în latura și umbra morții, iar Mântuitorul a adus Lumina adevărată a învățăturii Sale, care avea să schimbe viața de până atunci.

Și în alte momente ale istoriei s-au întâlnit oameni care au dăruit lumină, dar lumina lor nu se poate compara cu cea izvorâtă din Dumnezeu și împărtășită prin Evanghelie, care a umbrit lumea până la marginile pământului.

De lumina cunoștinței au început a se bucura cei din Galileea, odată cu începutul propovăduirii Mântuitorului.

În ceea ce privește pocăința, tema-program propusă de Mântuitorul pentru a dobândi Împărăția cerurilor, amintim câteva exemple de adevărată pocăință.

În urma predicii Mântuitorului, oameni care erau departe de Adevăr și-au schimbat viața. Să ne amintim, în primul rând, uimitorul exemplu pe care l-a oferit disprețuitul vameș Zaheu, din cetatea Ierihonului. Era nedrept, iar răutățile făcute de-a lungul anilor îl depărtaseră de poporul pe care-l nedreptățise. Atunci când Mântuitorul și-a îndreptat privirea spre el, spunându-i pe nume, deși nu-l mai întâlnise înainte, acesta a făcut publică o cutremurătoare mărturisire de pocăință: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8). Cine mai împlinește o astfel de pocăință înaltă? Cine mai are libertatea și sinceritatea de a împlini și mărturisi astfel de fapte?

Vorbim apoi despre pocăința unuia dintre ucenici, a lui Petru, așezată în oglindă cu deznădejdea și sinuciderea altuia: Iuda. Și unul, și celălalt dintre Apostoli, ascultători ai cuvintelor Mântuitorului, au greșit. Unul L-a vândut pe Cel neprețuit, celălalt a mărturisit în fața unei slujnice că nu-L cunoaște pe Cel judecat în curtea arhiereului. Iuda, neavând smerenie, nu și-a pus nădejdea în Dumnezeu și s-a pierdut. Petru a plâns cu amar și a venit îna­intea Mântuitorului cu smerenie și părere de rău.

Viețile sfinților, care încep cu convertirea și schimbarea radicală a unui viitor mare misionar și Apostol al neamurilor, Pavel, continuă cu nenumărate alte convertiri - prin pocăință asumată - ale unor oameni care au crezut în lumină și au căutat Împărăția lui Dumnezeu. Cerem mereu în Rugăciunea Domnească să vină Împă­răția lui Dumnezeu și să se facă voia Lui.

Să nu uităm cuvintele pauline: Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Această negrăită bucurie în Duhul Sfânt au simțit-o unii care s-au apropiat de Domnul și au înțeles că nimic nu este mai important decât dobândirea veșniciei.

Tema Împărăției cerurilor trebuie să ne preocupe pe fiecare în parte, pe predicatori și ascultători deopotrivă, dar și pe toți cei care se străduiesc să o dobândească prin fapte bune.

Mântuitorul le-a vorbit adeseori ucenicilor și le-a spus multe pilde prin care să-i învețe cele privitoare la viața veșnică (Matei 13, 24; Matei 13, 31; Matei 13, 33; Matei 13, 44; Matei 25, 1).

Auzim adeseori cuvântul pocăință. Cu toate acestea, rămânem insensibili. Biserica ne aduce aminte, la fiecare slujbă, cuvintele: Cealaltă vreme a vieții noastre întru pocăință a o săvârși.

Cuviosul Nil Sinaitul ne învață: Pocăința este lacrimi și duh, iar Sfântul Efrem Sirul ne amintește că pocăința este scara care ne urcă acolo de unde am coborât, de unde am căzut.

Pocăința vameșului din templu (cf. Luca 18, 10-15), starea lui, buna-cuviință, smerenia și așezarea aveau să câștige prețuirea Mântuitorului, care a spus despre el, în comparație cu fariseul mândru și arogant, că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța (Luca 18, 14).

Un alt exemplu de pocăință adevărată este al fiului risipitor (cf. Luca 15, 11-32), care a cheltuit toată avuția, nefiind ascultător părintelui său iubitor, dar care, mai apoi, a luat hotărârea de a se întoarce, de a-și veni în fire (Luca 15, 18-19).

Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, ea nu face concurență altor stăpâniri, cunoscute sau acoperite de taine. Împărăția lui Dumnezeu nu are sfârșit, ea nu se supune regulilor acestei lumi efemere, nu poate fi biruită.

Starea pe care ne-o recomandă Biserica este actuală și constructivă pentru fiecare dintre noi. Călătorind către Ierusalim, doi dintre ucenici, Iacov și Ioan, i-au cerut Mântuitorului să șadă unul de-a dreapta, iar celălalt de-a stânga Ta întru slava Ta. Mântuitorul le-a răspuns: Nu știți ce cereți!

Până când nu vom ajunge ca pruncii, fără răutate, nu vom intra în Împărăția lui Dumnezeu. Tema acestui fragment evanghelic prezentat în Duminica după Botezul Domnului este esențială pentru preocupările noastre, pentru dorința de a dobândi Împărăția. Să ne străduim pentru aceasta!