Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Începutul bun al pocăinţei şi bucuria petrecerii cu Domnul

Începutul bun al pocăinţei şi bucuria petrecerii cu Domnul

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

În zilele sărbătorii Botezului Domnului, în duminica dinainte, precum şi în cea care urmează, tema centrală este pocăința, pe care Sfântul Ioan Botezătorul și Mântuitorul Hristos au predicat-o celor care îi urmau și-i ascultau.

Cei care vin la biserică aud permanent în ecteniile de la Sfânta Liturghie și de la celelalte slujbe cererea stăruitoare pe care o înălțăm Domnului ca vremea cealaltă a vieții noastre în pace și întru pocăință să o săvârșim. Cuvântul pocăință este prea puțin cunoscut și nu se află printre preocupările noastre cotidiene. Amânăm permanent pocăința, gândind că mai avem timp.

Pocăința este o schimbare esențială a fiecăruia dintre noi. În primul rând, o schimbare în bine a gândirii și a felului nostru de a făptui. Este o lucrare care se încheie, după cum ne spun Părinții Bisericii, la mormânt. De asemenea, dacă ar dori cineva să-și schimbe viața și să-L iubească pe Dumnezeu, îi sunt de ajuns o zi sau câteva ceasuri. Pocăința despre care ne spune Mântuitorul la începutul activității Sale publice înseamnă întoarcerea minții de la întuneric la lumină, lucrare continuă la care Dumnezeu, prin profeții Vechiului Testament, i-a chemat pe fiii lui Israel, cerându-le să-și schimbe viața.

Când poporul ales aluneca către politeism sau închinare la idoli, Dumnezeu trimitea proroci care îi învățau calea lui Dumnezeu pentru a păstra curat pe poporul Său, ca din el să Se nască Răscumpărătorul lumii. Ioan a venit într-un moment de criză spirituală a poporului, când nu erau preocupați de venirea lui Mesia Răscumpărătorul. Ioan a venit la apa Iordanului, după ce trăise aspru în pustie și le-a spus să se pocăiască, pregătind astfel calea pentru venirea Mântuitorului.

Evanghelia acestei duminici ne vorbește despre lumina care a venit în lume și a început să propovăduiască - Lumina lumii (Ioan 8, 12), Fiul lui Dumnezeu Cel care luminează în întuneric (Ioan 1, 5), despre Capernaum, locul începutului propovă­duirii și activității Sale mântuitoare și despre pocăința care ne pregătește pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.

Cu șapte sute de ani înainte de venirea Domnului, Isaia prorocul vorbea despre lumina veșnică (Isaia 60, 19) care a strălucit celor dintru întuneric. Sfântul Evanghelist Ioan, la începutul Evangheliei sale, spune despre Botezătorul că, aflându-se la Iordan și pregătind venirea Mântuitorului, vorbea despre Lumină: Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el (Ioan 1, 7-8).

Mântuitorul avea să vorbească despre Sine, spunându-le ucenicilor: Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12), împlinind astfel profeția lui Isaia, care spune: Îndrepta-voi pe cei orbi pe drumuri pe care nu le cunosc, pe poteci neştiute îi voi povăţui; întunericul îl voi preface înaintea lor în lumină şi povârnişurile în câmpii întinse. Acestea sunt făgăduinţele Mele pe care le voi împlini şi cu vederea nu le voi trece (Isaia 42, 16). Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să meargă permanent în lumină: Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge (Ioan 12, 35).

Despre cetatea Capernaum, amintită în Evanghelie, știm și din alte istorisiri că a fost locul predilect unde Mântuitorul a locuit multă vreme împreună cu ucenicii, mai întâi în casa lui Petru, unde a vindecat-o pe soacra acestuia, săvârşind şi multe alte minuni. Faptele minunate arătau negrăita Sa milostivire. Nu a fost singurul loc în care Mântuitorul Și-a arătat dragostea față de omul aflat în suferință. Au mai fost cel puțin două cetăți la fel de cercetate de Domnul, unde a făcut multe minuni, Betsaida și Horazin, dar la un moment dat, după ce a observat atitudinea oamenilor din acele locuri, i-a mustrat spunând: Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Căci dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi în cenuşă (Luca 10, 13). Despre Capernaum a spus Mântuitorul: Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât! (Luca 10, 15).

Pelerinii care merg azi la Capernaum găsesc ruinele sinagogii unde Mântuitorul a vorbit despre pâinea care s-a coborât din cer. Romanii au distrus cetatea. Betsaida a fost doborâtă de cutremur, nerămânând piatră pe piatră, iar Horazim a fost distrusă în urma unei epidemii de malarie.

Așa se întâmplă cu locurile și inimile care nu prețuiesc cuvintele Domnului. Împlinirea profeției de la Isaia față de Capernaum, dincolo de hotarele lui Neftali și Zabulon, unde oamenii ședeau întru întuneric și în umbra morții, ne aduce aminte că Evanghelia Mântuitorului a început a fi propo­vă­duită într-un loc unde erau multe neamuri. Mântuitorul S-ar fi putut îndrepta unde erau oamenii pioși, membrii partidelor religioase importante ale vremii aceleia, dar a preferat Capernaumul pentru a arăta că Evanghelia se adresează nu doar celor din neamul ales, ci tuturor celor care aveau să creadă în El.

Tema cea mai importantă a propovăduirii Mântuitorului, prezentă încă de la început, este Împărăția cerurilor, locul pentru care ne pregătim și pe care în mod conștient, din vremea tinereților sau mai târziu, ori măcar în ultimul ceas al vieții, ne străduim să nu-l pierdem. Constatăm adeseori că pierdem lucruri de care suntem legați, oameni, persoane importante, dar când am pierdut Împărăția cerurilor, am pierdut totul.

Împărăția cerurilor este o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea (Matei 13, 44), asemenea unui neguţător care caută mărgăritare bune (Matei 13, 45), asemenea unui năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti (Matei 13, 46), este binecuvântare, pace și bucurie în Duhul Sfânt, așa cum ne este prezentată în paginile Sfintei Evanghelii, iar Mântuitorul, vorbind despre această Împărăție, avea să spună lui Pilat: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36). Împărăția lui Dumnezeu nu se ia la întrecere cu împărățiile trecătoare, care pot dura mai mult sau mai puțin. Împărăția lui Dumnezeu este veșnică și cei care au dobândit-o rămân în veșnicie cu Domnul, Care a zis ucenicilor: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (Matei 25, 34).

De cele mai multe ori amânăm momentul pocăinței, iar Împărăția lui Dumnezeu rămâne o destinație spre care privim foarte rar, sau chiar deloc. Degeaba dobândim împărății trecătoare, proprietăți asemenea împăraților și boierilor mari, dacă pierdem Împărăția cerurilor. Înseamnă că am trăit fără folos, zadarnic.

Mergând alături de Domnul, doi dintre ucenicii Lui L-au rugat la un moment dat să le ofere locurile de-a dreapta și de-a stânga Lui (cf. Marcu 10, 37), iar Mântuitorul, mâhnit, le-a spus: Nu știți ce cereți (Marcu 10, 38), pentru că ei cereau în defavoarea celorlalți, neștiind faptele și virtuțile, adică vredniciile celorlalți ucenici. Pentru a arăta cine poate ajunge în Împărăția lui Dumnezeu, Mântuitorul a spus foarte clar: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 18, 3). De ce credeți că a oferit exemplul pruncilor? Tocmai pentru nerăutatea lor, pentru atitudinea față de ceilalți, pentru faptul că ei nu țin minte răul, cum facem noi, care ne considerăm maturi și înțelepți, fără să înțelegem adevărurile esențiale ale vieții. Așadar, măsura ca cineva să ajungă în Împărăția cerurilor și s-o dobândească este nevinovăția pruncilor. Dacă nu am ajuns la această nevinovăție, înseamnă că mai avem un drum lung, chiar foarte lung, pentru a ajunge aproape de Dumnezeu.

Pocăința este esențială pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spunea că pocăința este o scară pe care urcăm în locul de unde am căzut. Fiind cândva sus, în brațele lui Dumnezeu, am îmbrăcat adeseori veșmântul fiului risipitor și am căzut din locul plin de slava lui Dumnezeu, în care ne aflam odată cu intrarea în Biserică prin Botezul creștin, prin darul înfierii. Pocăinţa este scara pe care cei căzuți și plecați departe în lumea păcatului se întorc în locul din care au căzut.

Sfântul Vasile cel Mare ne spune că pocăința trebuie săvârșită astăzi, nu știm dacă mâine este o zi pe care o vom mai avea de la Dumnezeu, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că în casele creștinilor există multe chei prin care pot deschide ușile cele încuiate ale Împărăției cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre milostenie, lacrimi şi nerăutate. Oare mai găsim astfel de chei cu care am putea deschide ușile Împărăției lui Dumnezeu?

Pocăința nu se face în văzul lumii. Pocăința este o atitudine profundă și discretă, care se manifestă între cel care plânge și Dumnezeu Care primește lacrimile. Pocăința este începutul bun despre care vorbesc Părinții Bisericii, pe care trebuie să îl avem în vedere permanent, chiar dacă de cu seară am greșit din nou. Părinții filocalici ne spun clar: Dacă ai căzut, ridică-te, și dacă iarăși ai căzut, din nou ridică-te! Propria pocăinţă trebuie să ne preocupe mereu ca nu cumva să pierdem Împărăția lui Dumnezeu. Această lucrare va fi răsplătită fiecăruia de Dumnezeu, în ziua răsplătirii Lui celei drepte.

Îl rugăm cu smerenie pe Mântuitorul să ne primească și pe noi, așa cum a primit lacrimile lui Petru, care a plâns cu amar după ce s-a lepădat de El. Și noi ne lepădăm prin atitudini, fapte, gânduri, adeseori, dar nu avem lacrimile lui Petru, care plângea împreună cu imnograful: Oare mai chema-mă-vei încă ucenic, sau iarăși mă vei arăta vânător adâncului, ci mă primește pe mine cel ce mă pocăiesc, și mă miluiește (Octoihul Mare, Sedealna Învierii, Glas 5).

Citeşte mai multe despre:   Botezul Domnului  -   pocainta