Începuturile duhovniciei și hărniciei Episcopului Gherasim Cucoșel la Mănăstirea Neamț

La centenarul nașterii și la comemorarea a 20 de ani de la trecerea la cele veșnice a Episcopului Gherasim Cucoșel Putneanul, chip luminos al istoriilor bisericești, cu slujiri remarcabile ca Arhiereu-vicar la Arad și Buzău și ulterior Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, au fost rostite și scrise numeroase cuvinte omagiale. Acestea au pus în lumină detalii inedite din viața și activitatea sa, oferind o perspectivă bogată asupra istoriei recente a Bisericii Ortodoxe Române. Cuvintele evocatoare ale Patriarhului României sunt elocvente în acest sens.

Participarea la simpozionul organizat între 4 și 7 decembrie 2024 la Mănăstirea Putna mi-a prilejuit bucuria de a observa cât de mult este prețuit ierarhul înzestrat cu daruri deosebite de la Dumnezeu. Mărturiile celor prezenți la eveniment, precum și mesajele trimise de cei care nu au putut fi de față, au conturat un portret emoționant păstorului dedicat și virtuos, vădind că amintirea lui a rămas vie în inimile tuturor.

În semn de neuitare și pioasă cinstire, doresc să adaug bogatei evocări despre care am menționat câteva aspecte legate de începuturile slujirii Episcopului Gherasim în administrația bisericească, odată cu numirea sa ca egumen la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț.

Ab initio, voi aminti câteva elemente generale referitoare la schiturile mănăstirii din acei ani.

Perioada la care fac referire era deosebit de grea, cu toate că asupra monahismului nu se abătuse încă teribila hotărâre a Decretului 410 din anul 1959. Lucrurile erau destul de dificile. De câțiva ani, în mănăstirile din Moldova nu mai erau primiți tineri ca membri ai obștilor.

Oamenii Securității mișunau peste tot, căutau informații și tensionau situația Bisericii, în general, și a monahismului, în special. În acest context dificil, numirea ieromonahului Gherasim Cucoșel ca egumen al Schitului Vovidenia reprezenta încă o alegere tolerabilă, chiar dacă provocările erau considerabile.

În apropierea așezării monastice locuia de vreo zece ani o persoană cunoscută în mediile politice pentru funcțiile înalte, dar în special pentru contribuția sa la îmbogățirea literaturii române. Este vorba despre Mihail Sadoveanu.

Deși opiniile despre relația lui Sadoveanu cu Biserica sunt contradictorii - unii susținând că era străin sau chiar ostil acesteia -, mărturiile istorice dezvăluie o altă perspectivă. Sadoveanu a sprijinit în mod concret anumite inițiative ale Bisericii, printre care putem pomeni contribuția sa ca donator la ctitorirea unui paraclis la Vovidenia, unde figura printre cei mai importanți binefăcători. De asemenea, implicarea lui în restaurarea Mănăstirii Neamț a rămas memorabilă. S-a spus adesea că, fără aportul lui Mihail Sadoveanu, ctitoria Mușatinilor nu ar fi beneficiat de o renovare de asemenea amploare. Într-adevăr, în perioada respectivă, Mănăstirea Neamț a primit atenția cuvenită din partea autorităților, fiind restaurată în conformitate cu statutul său istoric de reper arhitectural și cultural de o valoare inestimabilă, întrucât istoria Mănăstirii Neamț poate fi greu comparată cu altă chinovie de la noi.

Pentru aceasta, până în momentul ultimei șederi a lui Sadoveanu acolo, viețuitorii Mănăstirii Neamț au avut o deosebită atenție față de scriitor și oaspeții lui.

De asemenea, șederea scriitorului în casa mitropolitului Visarion Puiu, de altfel prieten și vechi cunoscut al literatului, a fost un semn de recunoaștere a faptelor sale meritorii.

Monahii din acea vreme, între care și arhimandritul Partenie Apetrei, fost Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, confirmă că Sadoveanu participa cu regularitate la Sfânta Liturghie, fie în catedrala voievodală a Mănăstirii Neamț, ctitoria Sfântului Ștefan cel Mare, fie în biserica Schitului Vovidenia. Această prezență constantă indică o legătură mai profundă cu Biserica decât ar lăsa să se înțeleagă unele opinii critice. Relația de bună vecinătate între scriitor și schit s-a concretizat și prin ajutoare modeste din partea viețuitorilor mănăstirii, constând în produse din gospodăria schitului oferite atât lui Sadoveanu, cât și musafirilor săi.

În această lumină, prezența lui Sadoveanu la Vovidenia apare ca o colaborare subtilă, dar semnificativă, între literatură, cultură și spiritualitate, într-o perioadă marcată de incertitudini și presiuni politice. În contextul frământat al anilor de dinaintea promulgării Decretului 410, care avea să influențeze profund istoria monahismului românesc, egumenia ieromonahului Gherasim Cucoșel la Schitul Vovidenia reprezenta o oază de stabilitate și continuitate duhovnicească. Deși perioada sa ca egumen a fost scurtă, aceasta a avut un impact pozitiv asupra vieții monahale din acea zonă.

Relația sa cu Mihail Sadoveanu, figură complexă și adesea controversată în raport cu Biserica, rămâne într-o zonă de penumbră istorică. Nu putem spune cu certitudine dacă toate amintirile ieromonahului Gherasim despre acest scriitor au fost împărtășite sau documentate. Este posibil ca o parte din ele să fi rămas nepovestite, păstrate doar în tăcerea epis­copului. Înțelegem, însă, că monahii nemțeni observau realitățile vremurilor respective, apreciind într-o oarecare măsură ajutorul oferit de Sadoveanu mănăstirii și zonei despre care vorbim, într-un timp în care sprijinul din partea unor personalități de rang politic sau cultural era o raritate.

Scurta ședere a ieromonahului Gherasim Cucoșel la Vovidenia a fost, fără îndoială, de bun augur.

Era, după cum se știe, un monah atent, râvnitor și rugător. A lăsat acest duh și Schitului Vovidenia, străduindu-se în perioada respectivă să imprime în viața micii comunități monastice tradiția lavrei în care se formase, în special dragostea față de slujbe, de cântare, de rugăciune, de buna întocmire a bisericii, pe care a observat-o la evlaviosul monah Gherasim Cârjă, eclesiarhul Mănăstirii Neamț, căruia i-a fost ucenic.

Anul 1957 a fost unul tumultuos la Mănăstirea Neamț, cu schimbări frecvente de stareți: Melchisedec Dimitriu, revenit pentru a treia oară în această funcție, Partenie Bușcu, care a avut un mandat foarte scurt, de doar două luni, și Dionisie Velea. Nu se știe care dintre aceștia i-a fost mai apropiat ieromonahului Gherasim în perioada egumeniei sale la Vovidenia. Totuși, se știe că obișnuia să vorbească cu admirație și respect despre toți cei pe care i-a întâlnit în drumul său duhovnicesc, lăsând mărturia unei atitudini luminoase și împăciuitoare.

Dintre toți, arhimandritul mitrofor Melchisedec Dimitriu a avut o influență deosebită asupra Mănăstirii Neamț, marcând profund istoria acesteia. Starețul a fost o figură de referință pentru mulți dintre monahii lavrei, inclusiv pentru cei care aveau să devină arhierei.

Se cuvine să amintim că, în aceeași perioadă, un duh isihast se cultiva și la Schitul Pocrov, care ține tot de Mănăstirea Neamț. Din 1949 până în 1959, acolo a fost egumen arhimandritul Vasile Vasilache, fost slujitor la Catedrala Patriarhală, stareț la Mănăstirea Antim din București, teolog, bun vorbitor, de la care a rămas o operă consistentă, scrisă în mare parte în acea perioadă.

De la Antim la Pocrov, una dintre cărțile arhimandritului Vasile Vasilache, descrie dificultățile provocate Bisericii de politica de stat din acei ani. Urmărit de Securitate, obligat să se retragă pentru un timp în satul natal din ținutul Vasluiului, Vasile Vasilache a cunoscut, împreună cu fratele său, arhimandritul Haralambie Vasilache, încercările regimului totalitar.

Frații Vasilache au făcut mulți ani de temniță, iar Haralambie Vasilache, arhimandrit mitrofor, a sfârșit acolo, împreună cu alți mărturisitori ai credinței.

Un alt schit al Mănăstirii Neamț, care se întremase după anii 1940 în locul mai vechiului așezământ Icoana Veche, risipit în urma alunecărilor de teren, este Icoana Nouă, continuator al tradiției isihaste de la vechiul metoc.

Schitul Icoana Nouă era condus de egumenul Vasian Iosub, un protosinghel cu viață aleasă, prieten apropiat și frate de nevoință și călugărie cu Gherasim Cucoșel, cei doi fiind ucenicii monahului nevoitor Gherasim Cârjă, din obștea Mănăstirii Neamț.

Cele trei schituri ale Mănăstirii Neamț (Vovidenia, Pocrov și Icoana Nouă) erau purtătoare ale unui profund duh paisian, o moștenire spirituală de neprețuit care le-a definit identitatea și misiunea în acele vremuri tulburi, pe care au păstrat-o și au cultivat-o mai departe, dincolo de toate potrivniciile cu care s-au confruntat în acea perioadă.

Privind în urmă la istoria schiturilor Mănăstirii Neamț, anii ’50 ai secolului al XX-lea pot fi caracterizați ca un răstimp al bucuriilor duhovnicești și al unor realizări notabile, care au precedat furtunile și tulburările aduse de opresiunea regimului comunist, culminând cu promulgarea Decretului 410 din 1959. Aceste momente de lumină și har au fost un preambul necesar pentru încercările ce aveau să urmeze, iar monahii le-au întâmpinat cu credință și statornicie.

Deși nu a rămas prea mult la Vovidenia, Episcopul Gherasim Cocoșel își amintea adeseori cu drag de acest loc.

A mărturisit acest lucru într-un articol pe care l-a dedicat primei ediții a lucrării mele Schitul Vovidenia - Tradiție și actualitate. Când i-am trimis cartea tipărită, Episcopul Gherasim, aflat atunci la Rădăuți, după pe­riplul său în Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului (Arhiepiscopia Aradului de acum), precum și în Episcopia Buzăului (Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei de acum), mi-a scris câteva rânduri, mulțumindu-mi pentru faptul că l-am amintit între egumeni și mărturisind că multe dintre cele consemnate în smerita lucrare îi erau mai puțin cunoscute.

Cu surprindere și bucurie, am descoperit ulterior că Episcopul Gherasim publicase o recenzie a cărții, în care își declara iubirea profundă pentru Schitul Vovidenia, precum și bucuria autentică pentru apariția unei lucrări dedicate acestui loc atât de drag inimii sale. Aceste mărturii întăresc legătura afectivă pe care o păstra față de schitul unde a început să-și manifeste vocația de cârmuitor duhovnicesc.

Perioada de egumenat la Vovidenia a viitorului Episcop Gherasim Cucoșel a fost începutul unei lucrări care a zidit mult Biserica, întrucât l-a recomandat ulterior în fața ierarhiei ca un cârmuitor destoinic, care avea să-și continue slujirea ca egumen în obștea Mănăstirii Neamț, deosebit de numeroasă în acea vreme, înainte ca Decretul 410 să lovească dureros viața monahală din România.

Începând cu anul 1962, pentru Gherasim Cucoșel s-a deschis o perioadă de luminoasă slujire la Altarul conștiinței neamului românesc, Mănăstirea Putna, pe care a iubit-o și de care s-a simțit legat cu întreaga lui ființă. Dragostea sa față de această venerabilă ctitorie voievodală a fost evidentă în întreaga sa activitate, considerând-o nu doar un loc de rugăciune, ci mai ales o comoară a spiritualității și identității românești.

Din 1977 până la trecerea sa către Ierusalimul ceresc în anul 2004, vlădica Gherasim Cucoșel a numărat 27 de ani de stăruitoare lucrare și râvnitoare slujire, rămânând un păstor devotat, al cărui exemplu continuă să inspire și astăzi.