Încrâncenarea în pregătire

Creștinismul nu este o reiterare a iudaismului cu regulile sale epuizante, care acoperă fiecare aspect al vieții, până în cele mai insignifiante detalii. Dimpotrivă, se afirmă ca o credință a libertății, într‑un Dumnezeu care își descoperă libertatea pe Cruce și dăruiește libertate. „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Cor. 3, 17). Libertatea este, așadar, semnul distinctiv al prezenței Duhului Sfânt. Pentru Părinții pustiei libertatea se manifestă în felul lor atât de caracteristic. Libertatea se descoperă mai ales în context ascetic, prin tăierea voii proprii, constrângerea dorințelor și dragostea față de aproapele. În prima dintre apoftegmele de la Avva Ioan Casian, ni se descrie întâlnirea cu un bătrân, care atunci când îi primește oaspeți pe Casian și pe Gherman, prietenul său își întrerupe postul obișnuit. Iar când este întrebat, bătrânul își explică gestul: „Postul este mereu cu mine, dar pe voi nu vă pot ține mereu aici. Desigur, postul e un lucru util și necesar, dar depinde de voința noastră, în vreme ce legea lui Dumnezeu cere în mod obligatoriu îndeplinirea dragostei şfață de aproapeleţ. Prin voi îl primim pe Hristos; de aceea trebuie să vă slujesc cu toată râvna. După ce vă conduc, pot să îmi reiau și postul: Fiii Mirelui nu pot ține post cât timp Mirele este cu ei. Când Mirele va fi luat din mijlocul lor, atunci vor fi siliți să postească”.

Trebuie să știm că atunci când bătrânul ascet vorbește despre post, el are în vedere o nevoință particulară, nu postul general, normativ al Bisericii. Când este vorba despre o asceză particulară, de orice chip, aceasta nu trebuie să stea în calea relațiilor cu ceilalți oameni. Cuvintele nevoitorului se pot citi și altfel. Indiferent cum trăiești, indiferent care sunt luptele tale interioare sau exterioare, când ești împreună cu cineva privirea trebuie să se îndrepte către el. Fiecare întâlnire este o invitație de a ieși din noi înșine, fiecare prezență este o chemare. Abstinența, de orice tip, nu face decât să amplifice sensibilitatea. Postul de la mâncare ne dezvoltă atenția față de semnificația hranei, importanța și binecuvântarea pe care o reprezintă. Singurătatea, asumată de bunăvoie și nu reflexul mizantropic al izolării, ne sensibilizează la importanța pe care o dă prezența apropiată a unui om. Tăcerea este cea în care atenția se maturizează, crește și ajunge să ni‑l poată arăta pe celălalt așa cum este el, cu sensibilitățile și fragilitatea sa, în mijlocul schimbărilor permanente. Tăcerea și singurătatea sunt cele care dau adevărata măsură a întâlnirii umane. De aceea, pentru mulții părinți ai deșertului fiecare întâlnire este o sărbătoare care trebuie celebrată cum se cuvine. Orice întâlnire cu un om este o întâlnire cu Hristos, dar ochii trebuie să fie deschiși pentru a‑L putea recunoaște. Pregătirea se face în singurătate, tăcere, ascultare, post. Dar toate acestea sunt pregătiri, nimic mai mult.

Bătrânul prin gestul său avertizează că s‑ar putea rata chiar întâlnirea din cauza concentrării exclusive asupra acestor pregătiri. Pregătirile făcute cu încrâncenare nu includ în mod obligatoriu și disponibilitatea pentru întâlnirea efectivă. De aceea, avva care se exersase atât de mult în nevoință și tăcere putea să se bucure în libertate de oaspeți și după aceea să își reia asceza cu aceeași severitate. Asceza lui culmina cu întâlnirea fraților și nu era întreruptă sau conturbată de aceasta.