Însemnări inedite la zi aniversară

Când cineva împli­nește 90 de ani se cu­vine să Îi aducă laudă și mulțumire lui Dumnezeu. Mare dar pri­mește odată cu adăugarea anilor peste cei pe care-i amintește psalmistul. Zile îndelungate, trăite în rugăciune și bună-cuviință, nu primesc prea mulți, de aceea „bătrâneţile sunt cinstite, nu cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor. Şi cărunteţile sunt înţelepciunea oamenilor şi vârsta bătrâneţilor, viaţa nespurcată” (Înţelepciunea lui Solomon IV, 8-9).

Se spun cuvinte frumoase despre cei care ajung la vârsta senectuții şi primesc negrăite daruri de la Dumnezeu; dar mai cu seamă când împlinești 90 de ani ca slujitor al Bisericii, purtând grijă de tine și de o eparhie istorică și preafrumoasă, de cei care înțeleg lucrarea Bisericii, dar și de cei care încă nu o înțeleg. Am observat că anii mulți, trăiți frumos, aşezaţi în lumina Duhului Sfânt, nu ostoiesc puterea sufletului și chiar a trupului. De aceea, a spus foarte frumos psalmistul: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale” (Psalmul 102, 5). Vulturul trăiește mult și zboară până în ultima clipă, fiind un simbol al tinereții renăscute, pe care și vârstnicii o primesc atunci când fac cu drag misiunea și lucrarea lor, când slujesc Domnului până ce vor fi.

Rândurile de față se doresc a fi o mărturie din partea unui monah puțin priceput de-al Mănăstirii Neamț, pentru altul al aceleiași mănăstiri, mai vârstnic și cunoscător al vechilor ei istorii. Dife­rența de ani dintre cel care scrie și cel cinstit la împlinirea unei venerabile vârste este considerabilă, dar în răstimpul acestor 40 de ani se regăsesc câteva gânduri și doriri, cel puțin din partea scriitorului, aşternute pe hârtie, cu bucurie, la ceas aniversar.

În vremea studiilor de la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț, dar și al rămânerii apoi în Lavră, am auzit de multe ori vorbindu-se despre Episcopul-vicar Pimen Suceveanul. Era pe atunci vicarul Arhiepiscopiei Iași­lor, venind adeseori la seminar și în mănăstire la sărbătorile sfin­ților nemţeni, la hramuri şi slujbe misionare. Mi-l amintesc poposind adeseori între elevii seminarului, în drumurile sale prin Ținutul Neamțului, cu prilejul sărbătorilor hramului şcolii, la sărbătorile de Crăciun și de sfârșit de an şcolar.

Arhiepiscopul Pimen Suceveanul este legat în chip deosebit de Mănăstirea Neamț. A intrat în viața monahală cu 10 ani înainte de promulgarea Decretului 410 din anul 1959, adică la începutul anului 1949 (22 februarie), într-o perioadă în care mănăstirea avea mulți viețuitori, călugări ­vârstnici și tineri, dar și frați, câteva sute la număr.

În anii dinaintea decretului, mănăstirea a primit numeroși tineri care, înțelegând misiunea râvnitoare de cele cerești, aveau să fie promovați în slujirea Bisericii, mai ales în vremea Mitropolitului Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei. Mulți dintre ei au fost studenții ilustrului mitropolit, cum a fost și cazul viitorului arhiereu Pimen Zainea, care l-a întâlnit la cursurile de Noul Testament, cât și în desele vizite pastorale pe care mitropolitul le-a făcut începând cu anul 1957 mănăstirilor din întreaga eparhie a Iașilor.

Fratele Vasile Zainea a fost tuns în monahism în Biserica Înălțării Domnului, în vremea starețului Pavel Șerpe, la 10 martie 1951, și a fost luat sub mantie de monahul Filaret Dutcovici, unul dintre călugării de frunte ai Consiliului mănăstirii, marele casier, așa cum a fost cunoscut ani mulți la Mănăstirea Neamț, cât și la seminarul din apropiere.

În vremea uceniciei fratelui Vasile Zainea (mai târziu monahul Pimen), Mănăstirea Neamț a avut mulți novici și monahi de nădejde pe care Biserica i-a chemat la ­înalta slujire arhierească.

În aceeași perioadă erau novici la Mănăstirea Neamț viitorul Arhiepiscop și Mitropolit Nestor Vornicescu (intrat în viața monahală în anul 1939 și călugărit odată cu fratele Vasile Zainea), viitorul Arhiepiscop Adrian Hrițcu (venit ca frate la Neamț în anul 1944, călugărit în anul 1950), viitorul Episcop Gherasim Cucoșel (intrat în mănăstire în 1945 și călugărit în 23 martie 1946; mai făcuse ucenicie la Schitul Boureni), Arhiepiscopul Epifanie Norocel (intrat ca frate la Mănăstirea Râșca în anul 1948 și călugărit la Neamț în 1953), Arhiepiscopul Lucian Florea, care, deși nu a fost călugărit la Neamț, a viețuit în această mănăstire cinci ani.

Printre episcopii care se aflau în perioada noviciatului viitorului arhiereu Pimen la Mănăstirea Neamț îi mai amintim pe: Partenie Ciopron, fost director și profesor al seminarului, mai târziu Episcop al Romanului, Emilian Antal, director și profesor al seminarului monahal în anii 1949-1950, Atanasie Dincă, profesor la seminarul monahal, Eugeniu Laiu Suceveanul († 1967) și Pavel Șarpe (stareț de la 6 octombrie 1950 până la 9 octombrie 1951). Toți aceștia au făcut din Mănăstirea Neamț o adevărată Academie Duhovnicească.

În anul 1949, când fratele Vasile Zainea a intrat pe poarta Mănăstirii Neamț, era stareț arhimandritul Mitrofor Melchisedec Dumitriu (1888-1975), aflat la cârma Lavrei pentru a doua oară, urmând ca, în perioada 1951-1957, să fie stareț pentru a treia oară. Arhimandritul Melchisedec Dumitriu l-a îndrumat cu multă înțelegere și înțelep­ciune pe fratele Vasile, care era între tinerii pregătiți ai mănăstirii (venise la Neamț după absolvirea liceului), către ascultările care îi puneau în lumină calitățile și viitoarea slujire în Biserică.

Tânărul iubitor de viaţă călugărească, după primirea tunderii în monahism și după hirotonia întru ierodiacon la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (1951), avea să slujească în soborul Mănăstirii Neamț alături de monahi dăruiți, cu vocație ­înaltă, slujitori, cântăreți, litur­giș­ti, unii dintre ei nume de re­fe­rință în ­istoria Mănăstirii Neamț și a ­monahismului românesc.

Mănăstirea Neamț era în vremea aceea o adevărată şcoală de liturgică. Părintele Petroniu Tănase mărturisea că în toate mănăstirile în care a viețuit (Bucu­rești, Slatina, Sihăstria, Curtea de Argeș și în Sfântul Munte) nu a întâlnit slujbe atât de frumos organizate, cu mult fast și bucurie duhovnicească asemenea celor de la Mănăstirea Neamț.

Erau sărbători, mai ales cea a Sfântului Arhidiacon Ștefan, când se îmbrăcau în odăjdii toți diaconii mănăstirii, vreo 30 la număr, slujeau și cântau, mai ales Axionul închinat Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, într-una dintre cele mai sfinte și înalte trăiri ale obștii nemțene. Pe lângă acești ierodiaconi în rândul cărora a slujit câțiva ani și viitorul arhiereu Pimen, se aflau mulți ieromonahi, protosingheli și arhimandriți care slujeau pe rând, în duminici și sărbători, și care au educat tinerii novici în această „Școală a trăirii monahale” de la Neamț.

Hirotonit ierodiacon de către arhiereul Pavel Șerpe în biserica Mănăstirii Neamț, apoi ieromonah, avea să primească în anul 1966 rangul de protosinghel din partea Mitropolitului Iustin Moisescu și apoi pe cel de arhimandrit în anul 1975.

A fost egumen și mai apoi stareț la Mănăstirea Putna, iar odată cu anul 1974, stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”.

Plecat într-un pelerinaj în Țara Sfântă, în anul 1979, a rămas pentru câteva luni diriguitor al Așeză­mântului Românesc din Ierusalim, colaborând cu arhimandritul Vasile Costin, care era nevoit să vină adeseori în țară și care i-a cerut Patriarhului Iustin Moisescu încuviințarea ca arhimandritul Pimen să fie Superior al Așeză­min­telor de la Ierusalim, Iordan și Reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte.

Printre amintirile dragi mie se află și aceea a hirotoniei sale întru arhiereu la sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, slujba având loc la Altarul de vară al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, 24 iunie 1982, prilej cu care am participat la Dumnezeiasca Liturghie oficiată de patriarhii Ierusalimului și României, împreună cu mulți ierarhi ierusalimiteni și români. Săvârșitori ai hirotoniei arhimandritului Pimen au fost Mitropolitul Moldovei Teoctist, Episcopul Romanului și Hușilor, Eftimie, și Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureș­tilor, Roman Ialomițeanul.

Episcopul Pimen Suceveanul a venit adeseori în mijlocul credin­cioșilor din Arhiepiscopia Iașilor. În zona de unde provin a fost prezent de multe ori (inclusiv după ce a devenit arhiepiscop), în primul rând în bisericile comunei Rădășeni, la sfințirile bisericilor din satul livezilor nesfârșite, dar și la slujbe misionare.

A fost prezent la multe dintre hramurile mănăstirilor eparhiei, la care priveghea împreună cu monahii și monahiile, rostind cuvinte drese cu sare, așa cum spun textele nou-testamentare, niciodată preocupat de frumusețea exterioară, ci de sfaturile practice care trebuie să ajungă la inimile credincioșilor.

A venit deseori la Mănăstirea Neamț, iar îndată după trecerea la cele veșnice a arhimandritului Efrem Chișcariu († 1988) a fost pentru vreo 40 de zile stareț al mănăstirii în care primise chipul îngeresc al călugăriei. Atunci, dar și cu alte prilejuri, am vorbit cu el şi am observat cum își chivernisea timpul cu multă luare aminte. Venea la Sfânta Liturghie, fiind apoi prezent și la grădină, nu întârzia niciodată, punctual și harnic, mergea pe jos prin pădure. Era împotriva tiparelor și îi sfătuia pe alții să fie asemenea.

Îmi amintesc că Arhiepiscopul Pimen, în vremea aceea Epis­cop-vicar, a participat la unele evenimente ale monahilor din Mănăstirea Neamț, la tunderi în monahism pentru unii frați din cin, înmormântări și alte prilejuri.

A fost prezent, în toamna anului 1985, în luna octombrie, la tunderea în monahism a preotului Ioan Mareș, vicarul administrativ al Episcopiei Romanului și Hu­șilor, care a devenit la Mănăstirea Neamț monahul Ioachim, iar după scurt timp a fost ales arhiereu-vicar al eparhiei, cu titulatura Vasluianul.

Vlădica Pimen a fost prezent la înmormântarea starețului mănăstirii, arhimandritul Efrem Chiș­cariu, în luna iunie 1988; îmi amintesc că a cuvântat atunci, aducând mărturii personale din vremea slujirii arhimandritului Efrem la Mănăstirea Putna, cu mulțimea de cărturari români care poposeau acolo. Unul dintre ei, George Călinescu, a pierdut la un moment dat trenul, întrucât fusese fascinat de cântarea din biserica ștefaniană a Putnei.

De asemenea, a fost prezent la Mănăstirea Neamț, la înmormântarea nașului său de călugărie, monahul Filaret Dutcovici, 28 septembrie 1987. Soborul nemțean ar fi dorit să îl îngroape cu o zi înainte, dar Episcopul-vicar Pimen avusese o slujbă în ţinuturile Bucovinei și nu a putut să ajungă la timp, de aceea înmormântarea s-a amânat pentru a doua zi.

În ziua hirotoniei mele întru ierodiacon, la hramul Înălțării Domnului - 8 iunie 1989 -, ­Vlădica Pimen s-a rugat în soborul de arhierei, prezidat de PS Eftimie, Episcopul Romanului și Hușilor, care a săvârșit hirotonia, iar cele două hirotesii întru citeţ şi ipodiacon au fost rânduite de PS Pimen Suceveanul și PS Ioachim Mareș Vasluianul.

Toate acestea mi-l amintesc pe Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscopul Pimen ca pe un slujitor misionar, pre­zent la numeroase rânduieli li­turgice, legat de Mănăstirea Neamț, așa cum a fost apropiat de mănăstirile Putna și „Sfântul Ioan cel Nou”, unde a viețuit mulți ani.

La împlinirea a 90 de ani, Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților este reprezentantul unei pleiade de monahi care s-a format în obștea cea veche și legată de sfinte și istorice tradiții ale Neamțului, cunoscând în drumurile vieții ierarhi, călugări, profesori și oameni de seamă de la care a învățat cuvinte și fapte de aur, venind din adânc de istorie și trăire sfântă.

Vlădica Pimen este înainte de toate un ierarh cu o bogată și îndelungată viețuire monahală, împlinind anul acesta 70 de ani de când a intrat pe poarta Mănăstirii Neamț (1949-2019).

Mă rog Preamilostivului Dumnezeu pentru rugăciunile sfinților nemțeni și de pretutindeni să îi dăruiască Arhiepiscopului Pimen toate cele de folos, bucurii sfinte și împlinirea bunelor doriri!