Iubirea de neam are înscrisă între lauri și numele lui

Anumite mărturisiri despre iubire și exprimarea acesteia sunt păstrate de regulă într-un ungher tainic al inimii. Totuși, împărtășindu-le uneori altora, nădăjduim să aflăm ecou în sufletele celor care, animați de cuvintele Evangheliei și de înaltele simțăminte, înțeleg importanța jertfirii propriei vieți în numele iubirii aproapelui, după chipul Celui ce S-a dat pe Sine pentru viața lumii întregi.

Despre jertfă nu se poate vorbi mai elocvent decât rememorând cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

Vedem că pe cei ce-și dau viața pentru semenii lor i-a numit prieteni și i-a făcut fii ai Împărăției lui Dumnezeu, întrucât și-au asumat jertfa. Nu pe cea desăvârșită, pe care numai Dumnezeu Fiul întrupat a înfăptuit-o, ci o jertfă omenească, cu limitele ei, dar plină de sens.

Așa s-a întâmplat cu eroii care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, fie în țara lor, fie în afara granițelor ei, pe unde i-au purtat războiul și tulburările vremurilor, despre care știm atât de puțin din cărțile de istorie care nu mai sunt în mare vogă… și căutare.

Despre un om dintre cei adevărați, un erou, un destin, care și-a încheiat viața departe de țară și de familia sa, voi aminti, din dorința de a-i cunoaște, de a-i evoca și pomeni pe cei care nu mai sunt, jertfindu-se pentru noi și pentru pământul străbun.

Doream de mult timp să fac o călătorie a inimii, într-un loc nu foarte cunoscut pentru români, deși însemnat, îndeosebi!

După mulți ani de încercări, prin voia lui Dumnezeu s-a rânduit să ajung la locul jertfei bunicului meu matern. Înainte de asta, am cercetat documente istorice și acte ale Armatei, întrucât, până în urmă cu câțiva ani, credeam că bunicul Grigore și-a încheiat zilele la Cotu Donului.

Din arhivele militare aflăm că a fost concentrat pe front la 1 noiembrie 1942. Trecuseră doar câteva zile de la momentul când cel de-al treilea copil, fiica ce a primit numele Elena, mama mea, s-a născut la 22 octombrie 1942. Nu știu dacă a apucat să o privească de câteva ori până când a fost chemat la arme.

Conform Arhivei Militare, a făcut parte din Regimentul 7 Roșiori, apoi din Regimentul 1 Roșiori. De la 19 mai 1945 a fost șters din actele Armatei Române. Încetase din viață, fiind împușcat în luptele pentru ocuparea Zvolenului, în Cehoslovacia, astăzi Slovacia.

Documentele studiate arată că, deși fusese rănit la Cotu Donului, iar familia lui, respectiv bunica mea Irina și copiii, Costică, Maria și Elena, primise înștiințare că a murit acolo, la vreun an după dramaticul eveniment, fusese salvat din confruntarea armată și era tratat într-un spital de campanie. Ulterior avea să fie relocat pe front, ajungând în Cehoslovacia, în Munții Tatra, cea mai înaltă zonă a Carpaților.

Locul acela, după cum este firesc, deși îmi era total necunoscut, înseamnă mult pentru mine, dar și pentru alte 10.000 de familii care au pe cineva drag înmormântat acolo.

Era, așadar, un motiv peremptoriu să ajung acolo. M-aș fi bucurat să fiu însoțit de mama mea, întrucât era singurul lui copil care încă trăia. Se cuvenea să fim împreună la săvârșirea unei slujbe de pomenire la mormântul eroului, tatălui și bunicului nostru.

De mai multe ori am încercat să pornesc pe acest drum. M-am documentat, am calculat distanțele și posibilitățile de a călători cu mașina sau cu avionul. În cele din urmă, am optat pentru traseul aerian până la Budapesta, iar de acolo, preț de câteva ceasuri, traversând pe cale rutieră regiuni din Ungaria și Slovacia, până în localitatea Zvolen.

Sentimentele care m-au însoțit în călătorie au fost speciale. E de prisos să vorbesc despre ele.

Străbătând așezările maghiare, apoi pe cele slovace, am constatat unele diferențe și similitudini cu cele din țara noastră. Am văzut peisajele, munții, pădurile, vegetația, felul de a fi al oamenilor, mai mult sau mai puțin gospodari, crescători de animale, mai ales în așezările din apropierea Zvolenului pe care bunicul meu le-a apărat cu prețul vieții.

Zvolen era, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, un loc cu o istorie deosebită. Acolo se află un castel zidit în veacul al XII-lea, refăcut în veacul al XIV-lea în stil gotic, apoi restaurat în 1548 și reclădit în 1784.

Așezarea are o importanță deosebită pentru poporul slovac, cu perioade de înflorire, dar și de confruntări, cu încercări numeroase, inclusiv cele din timpul războaielor recente și al celei din urmă conflagrații mondiale, care a distrus și risipit mai tot ce era în zonă. Nu prea departe se află un alt castel important al Slovaciei, Viglas, cu istorie la fel de veche, care a funcționat o vreme ca mănăstire, conform unor documente de secol XIV.

Ajungând în aceste locuri, am fost impresionat, în primul rând, de așezarea geografică, frumusețea reliefului, culmile cu păduri care se văd împrejur până departe, Munții Tatra care înconjoară localitatea, devenită între timp oraș, cu aproape 50.000 de locuitori, având un centru universitar și importante obiective istorice și turistice.

M-am îndreptat întâi către o florărie, însă nu aveau decât flori de plastic, așa cum majoritatea din zonă comercializează. Ajungând la cimitirul central al orașului, aveam să văd că mormintele erau împodobite doar cu ornamente florale artificiale. Am căutat, totuși, flori naturale și am găsit, cu greu, trandafiri albi, undeva în apropiere de Zvolen, într-o poiană în care se vindeau flori, arbuști, copaci și aranjamente pentru grădini.

Cu trandafirii albi și lumânările aduse de acasă, m-am îndreptat spre cel mai mare cimitir al eroilor români de peste hotare, în care și-au găsit odihna 10.348 de luptători români. Acești eroi s-au jertfit în perioada decembrie 1944 - mai 1945 pentru eliberarea Cehoslovaciei.

Cimitirul a fost amenajat în anul 1958. În centrul lui se află un monument maiestuos, realizat în stil românesc, spre care se urcă pe mai multe trepte, asemenea unui mormânt roman de mari dimensiuni, placat cu marmură albă. Deasupra este fixată o coroană din frunze de laur.

Textul, scris în limbile română și cehă, vorbește despre gloria cuvenită eroilor români din luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei de sub jugul fascist (1944-1945). În locul unei stele așezate de comuniști, recent a fost pusă o placă mică, de marmură, având semnul Sfintei Cruci.

Mormintele îi cuprind pe eroii Armatei Române care au luptat la Bansca, Bistrica, Piestani, Brezno, Dedvo, Buzica, pe piscurile Munților Javorina, Denitro și Pehron și în alte locuri.

Unele monumente, situate într-o parcelă a ofițerilor Armatei Române, au plăci cu semnul Sfintei Cruci și conțin numele a aproximativ 200 de eroi, alături de care sunt menționate gradul militar al celor morți și locul unde s-au jertfit.

Cele mai multe însă sunt morminte (gropi) comune, fiind amintite localitățile de pe teritoriul Slovaciei de unde provin rămășițele lor pămân­tești. Unii dintre ei, ale căror nume nu s-au mai reținut și nici locul unde s-au jertfit, sunt men­ționați drept eroi necunoscuți.

Căutând printre cei care s-au jertfit, am găsit numele bunicului meu.

Am îngenuncheat lângă placa ce îi pomenește numele, alături de numele camarazilor săi care fuseseră înmormântați inițial în localitatea
Rybáre, de unde au fost exhumați după 13 ani și aduși, asemenea altor români, pentru a fi îngro­pați în acest loc.

La Rybáre, nu prea departe de locul unde se odihnesc acum eroii români, au fost îngropați și luptătorii din munții dimprejur, care au fost uciși de hitleriști: Mitricoasa Gheorghe, Erou necunoscut, Vulpe Mihai, Stan Constantin, Budescu G. Emil, Niţoi Ilie, Angheluţă G. Anton, Goga G. Gheorghe, Erou necunoscut, Ene Aurel, Ancuţa Grigore, Lovin C. Constantin, Bradoceanu Teodor, Mihăilă I. Petre, Buză C. Gheorghe, Andrei Gh. Nicolae, Niculescu Ioan, Darie Ion, Tites C. Gheorghe, Helheri Costică, Căzănaru Nicolae, Matricoasa Ioan.

Am săvârșit acolo slujba pomenirii, cu rugăciunile de dezlegare. M-am rugat pentru cei care sunt înhumați în locul respectiv, amintindu-i și pe ceilalți în mod generic, pentru ca jertfa lor să nu rămână în uitare.

Ce să mai vorbesc despre amintirile personale ale familiei mele, în special ale bunicii, care îmi vorbea despre bunicul, pe care nu l-am întâlnit niciodată, fiind plecat să-și slujească patria. Nici mama mea nu l-a cunoscut, întrucât nu s-a mai întors niciodată acasă. Cu toate acestea, a fost mereu prezent în rugăciunile, pomenirile, amintirile și povestirile noastre.

L-am numit mult timp Eroul de la Cotu Donului, pentru că acolo a fost rănit grav, însă Dumnezeu a rânduit să se refacă, dar în același timp a devenit Eroul din Munții Zvolenului, cel încărcat de istorie, vizitat de Matei Corvin și de alți principi ai Europei, în drumurile lor de odinioară.

Alături de cimitirul eroilor români de la Zvolen este și unul al eroilor ruși, morți și ei în număr mare în acele locuri. În partea cealaltă a dealului, se află unul dintre cimitirele mari ale orașului slovac de astăzi.

Întrebând prin preajmă, m-am îndreptat și către localitatea Rybáre, în al cărei cimitir am văzut morminte de la începutul veacului al XX-lea, din anii 1915-1920. Probabil, în zona aceea fuseseră îngropați inițial și eroii români, deshumați în 1958 și mutați la Zvolen.

Tot felul de gânduri m-au cuprins. Cine îl va fi îngropat pe bunicul meu? Cine îi va fi rostit o rugăciune? Deși regimul comunist încă nu se instalase în 1945 în România, e greu de crezut că preoții vor fi ajuns în acele locuri, atât de departe de țară. Cred însă că i-au însoțit rugăciunile din satul lor, pentru că pe fiecare l-a pomenit cineva, pentru fiecare s-au înălțat rugăciuni și săvârșit pomeniri, după tradiția noastră, a românilor ortodocși.

Ani la rând, după instaurarea regimului comunist, ceremoniile oficiale lipseau la pomenirea lor. Biserica, însă, le-a fost recunoscătoare. Știu că numele eroilor, între care și al bunicului meu, au fost așezate pe lespezile de piatră ale monumentului eroilor, ridicat în satul Rădășeni. Îmi amintesc din anii copilăriei despre faptul că îi vedeam trecuți atunci în interiorul celor două biserici.

Așadar, fiecare erou rămâne prezent în inimile celor din neamul lui.

Cel puțin de câteva ori pe an, la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, la hramul bisericii, dar și la Înălțarea Domnului (după 1990), preoții și credincioșii le-au făcut pomenire. Au pregătit colivă și colaci tradiționali și, după obiceiul locului, un pom frumos împodobit. Astfel, putem spune că Biserica nu i-a uitat niciodată, pomenindu-i la rânduielile liturgice și mai ales la Sfânta Liturghie: eroii care s-au jertfit pentru libertatea, demnitatea și unitatea poporului român.

Sunt răni care nu s-au închis nici acum, după trecerea atâtor ani…

Călătoria mea către îndepărtatul ținut al Slovaciei a fost un mic semn de recunoștință pentru jertfa unui erou, pentru bunicul pe care nu l-am întâlnit niciodată și pe care nici mama mea nu l-a văzut și nici nu s-a bucurat de dragostea lui.

Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să-l cinstesc astfel pe eroul nostru de pe front, unul dintre cei foarte mulți...

Cred că acum, după plecarea mamei mele dincolo, cei doi s-au întâlnit și s-au bucurat după atâta amar de despărțire și singurătate…

În călătoria către Zvolen, în ținutul principilor și regilor de altădată, într-una din frumoasele așezări muntoase ale Slovaciei, care amintește de dumbrăvile și munții României, m-am întâlnit cu istoria și lacrimile pe care familia mea le-a trăit într-un veac zbuciumat.

Dincolo de acestea, credincioșii, eroii și oamenii mari nu mor niciodată, ci trăiesc veșnic Dincolo, în iubirea Sfintei Treimi, iar aici, prin pomenirea lor și păstrarea acestora în memoria istoriei!