L-am sărutat pe creștet

Să recunoaștem cinstit: întâlnirea cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur a fost de gradul zero! Și asta în pofida împământenirii până la rutină a cutumei postdecembriste de a aduce în țară, la închinare, moaștele sfinților care au bineplăcut lui Dumnezeu și la care creștinii au mare evlavie. Dar și alte relicve sacre - cum ar fi lemnul Sfintei Cruci - au fost ținute la mare preț, de-a lungul timpului. Țin minte cum au fost aduse aceste sfinte odoare în 1992, anul marilor canonizări (14 la număr), tocmai de la Mănăstirea Xiropotamu din Sfântul Munte Athos. Atunci am alergat la mai multe mănăstiri (Râmeț, Putna, Sihla etc.) să prind evenimentele ca ziarist, și de fiecare dată sfintele moaște fie se găseau în față, fie ajungeau imediat după ce ne opream. A fost o împletire de călătorie între vehiculele mecanice și cele cerești, între viețile noastre de pe pământ și cele sfinte, din ceruri.

Ultima călătorie spre închinare am făcut-o la moaștele Sfintei Împărătese Elena, aduse la Mănăstirea Pantocrator din Teleorman. Lumea de pe lume, a fost imposibil să mă ating de raclă, însă am fost acolo, la Liturghie. Iar acum am urcat Colina Bucuriei pentru a mă închina la capul Sfântului Ioan Gură de Aur și pentru a-i cere ceva punctual: luminare a minții într-o anume chestiune. Căldura de foc atenuată de umbrelele masive și de ventilatoarele uriașe montate pe traseul pelerinilor (lucrurile chiar au evoluat spectaculos, oamenii nu mai stau ca animalele pe câmp, în soarele dogoritor) nu ne-a împiedicat să luăm cu asalt pridvorul Catedralei Patriarhale unde se mai găseau moaștele Sfinților Constantin și Elena și ale Sfântului Dimitrie cel Nou. O întâlnire cerească deplină, cu sfinți din epoci istorice diferite, cu harisme diferite, proveniți din medii diferite: stăteau alături, fără deosebire alta decât harismele proprii, doi împărați, un cioban și un ierarh cărturar! Ce alinere în societatea raiului, ce sumă de sfințenie diferit exprimată, însă perfect complementară! Ce ne arată acest fapt? Că Împărăția lui Dumnezeu nu e vorbă în vânt, că fericirea din veșnicie chiar există și că diferențele sociale între oamenii de pe pământ dispar complet în ceruri. Dar nu prin vreun decret revoluționar, ci prin puterea sfințitoare a lui Dumnezeu, care scoate sufletul omului în prim-plan și lucrarea intimă a vieții lui.

Simți o mare bucurie și o străpungere în inimă când vezi racla cu cinstitul cap care a conținut una dinte cele mai luminate alcătuiri ale gândirii și acțiunii creștine. Iar când te apropii încetișor, pândindu-ți inima și fiind atent la pulsațiile ei ca un vânător de trăiri, și când ți-a venit rândul la închinare, apare momentul de fâstâcire: ce spui în șoaptă, ce aveai pregătit în minte și ce ai reușit să bâigui până la urmă? Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa și Împărăția lui Dumnezeu: ne-o reprezentăm cumva, însă ea nu e nici pe departe după formatele și colțurile minții noastre... Totul în Împărăție cred că este surpriză, așa cum surpriză este și ambianța din jurul lui Dumnezeu, atât cât vom putea cunoaște atunci. Surpriză va fi relația cu ceilalți, uimire va fi întâlnirea cu sfinții (cu toți sfinții!), năucitoare va fi recu­noașterea strămoșilor. Totul proaspăt, reavăn, netocmit de mintea noastră, nearvunit de trăirile pământești anterioare. Mare bucurie va fi fiind acolo!

Emoționantă a fost prezența unei familii, aflată chiar în fața mea: o mamă cu doi copii (unul în brațe), cu un soț care se ruga continuu - lucru vădit de mișcarea buzelor. Cred că el era preot sau teolog, judecând după atmosfera personală, însă îmbrăcat în straie obișnuite. Toată familia în șlapi, haine ușoare și modeste, rânduială a mișcărilor și a conversației, ton scăzut. Era clar, pe de altă parte, că veniseră acolo țintit, cu un scop anume sau în urma unei promisiuni. Dar ce scop, altul decât închinare pură, să urmărești la racla unui sfânt care nu este cunoscut ca făcător de minuni, nu este taumaturg? Sfântul Ioan Gură de Aur nu este exorcist, nu găsește obiecte pierdute, nu vindecă de ciumă bubonică. Și atunci?

Evlavie pură, aceasta este cheia, dragoste sinceră și dezinteresată, manifestare a iubirii și recunoștință pentru Liturghia care îi poartă numele. Atât ajunge?