Liturghia și ora de Religie - două chipuri ale prezenței

Există în cultura noastră un răstimp și un spațiu în care taina și învă­țătura se întâlnesc. Este spațiul bisericii și timpul școlii. Sau, mai limpede spus, este întâlnirea dintre Sfânta Liturghie și ora de Religie. La prima vedere, cele două par a sta în lumi diferite: Liturghia, cu solemnitatea ei euharistică, asemenea unei taine revărsate din veșnicie; ora de Religie, cu rigorile ei pedagogice, prinsă în orarul unei instituții seculare. Și totuși, între ele este o tainică și adâncă legătură: amândouă ne învață nu doar despre Dumnezeu, ci mai ales cum să fim în fața Lui.

Liturghia este începutul înțe­legerii. Ea nu explică, ci luminează. Nu argumentează, ci aprinde. Este lecția mută în care Dumnezeu Se face pâine și vin, adică Se face prezent în mod real. Este o pedagogie a prezenței, o educație în stare de rugăciune. Iar ora de Religie este chemarea de a învăța cum să trăiești această prezență, cum să o recunoști în icoană, în aproapele, în sine. Dacă Liturghia este o slujire a tainei, ora de Religie este o deslușire smerită a semnelor. Amândouă cer tăcere. Amândouă cer inimă. Și în amândouă copilul nu doar „învață”, ci se așază în fața unei taine care îl cheamă.

Ora de Religie nu e menită să construiască biografii sfinte din copii, ci să-i aducă în fața unei întrebări care zidește: „Cine sunt eu în fața lui Dumnezeu?”. Căci școala e, sau ar trebui să fie, atelierul ființei. Acolo unde nu se formează doar competențe generale și specifice și obiective, ci ființe. Și dacă toate celelalte materii vorbesc despre lume, Religia vorbește despre chipul omului în lume - despre icoană. Copilul nu e doar un „beneficiar” al actului edu­cațional, ci un suflet aflat pe cale, un pelerin care întreabă, tăcut: „Unde locuiește Lumina?”.

Într-o lume în care totul pare ciobit, ora de Religie unește. Așa cum Liturghia ne adună „să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, tot astfel ora de Religie caută să aducă laolaltă inima copilului cu înțelepciunea veacurilor. Ea nu este doar o oră a cuvintelor, ci o slujire a sensurilor. Un Altar în miniatură, în care fiecare întrebare devine candelă neadormită. 

Cuvintele Sfintei Liturghii sunt vii. Ele ard, curățesc, sfințesc. Așa ar trebui să fie și cuvântul spus la ora de Religie. Nu rece, ci cald. Nu abstract, ci euharistic. Nu didactic, ci liturgic. A vorbi despre Dumnezeu fără să-L chemi e ca și cum ai vorbi despre iubire fără să iubești. Cuvântul viu se naște din trăire, nu din metodă. Iar ora de Religie, dacă este vie, e o mică Liturghie a cuvântului. În ea nu se citește doar istoria biblică, ci se retrăiește.

Există în ora de Religie o tăcere care vorbește. Când copilul ascultă și nu întreabă, el nu e absent, ci adâncit. E o tăcere liturgică, precum aceea de după Epicleză. Adevărata pedagogie este aceea care respectă taina celuilalt. Profesorul de Religie nu e chemat să spună tot, ci să lase loc prezenței Celui Nevăzut. Lecția adevărată e aceea care lasă urme nu pe caiet, ci pe inimă.

Liturghia, prin toate gesturile ei, prin cântările și rugăciunile rostite în șoaptă sau cu glas, îl învață pe om că viața întreagă este o slujire. Că nu există un moment „neimportant”. Și tot așa, ora de Religie îl învață pe copil că fiecare gând poate fi rugăciune, că fiecare lecție poate deveni icoană.

În școală, copiii învață formule, algoritmi, reguli, dar la ora de Religie învață smerenia. Iar aceasta nu se predă, ci se transmite. Nu există „curriculum” pentru vir­tuțile teologale. Dar poate exista un profesor care, asemenea unui duhovnic, veghează, înso­țește, binecuvântează cu prezența sa. Un profesor care nu „ține ore”, ci păzește lumina din ochii copilului. Căci ora de Religie nu este o simplă oră, ci o întâlnire. Întâlnire cu un cuvânt, cu un sens, cu o chemare.

Între Liturghie și ora de Religie există o legătură tainică, o legătură hristocentrică. La Liturghie, omul se împărtășește cu Dumnezeu, iar la ora de Religie învață că e chip al Lui. Prima sfințește ființa. A doua o trezește. Și împreună o pregătesc pentru marea Trecere - din lume spre Împărăție, din cuvânt spre Cuvântul Vieții. Dacă Liturghia ne așază în fața Sfintei Jertfe, ora de Religie ne pregătește să înțelegem ce este Jertfa. Una este trăirea, cealaltă este inițierea. Și doar împreună pot da naștere unui om liturgic.

În lumea noastră, în care copilul este asaltat de virtual și fragmentar, ora de Religie rămâne una dintre puținele oaze unde i se oferă întregul. Iar Liturghia este momentul în care acel întreg devine viu. De aceea, între cele două - oră și Liturghie - nu trebuie să fie distanță, ci drum. Un drum pe care copilul îl parcurge, învățând nu doar despre Dumnezeu, ci și cum să stea în fața Lui. Cu tăcere, cu uimire, cu dragoste. Nu cu frica sclavului de stăpân, ci cu frica fiului de a nu răni dragostea Tatălui, cu evlavie, cu bună-cuviință. Nu cu grabă, ci cu răbdare.

În cele din urmă, poate că rostul nu e ca elevul să ajungă „premiant” la Religie, ci să devină, treptat, un om liturgic. Iar omul liturgic este acela care a înțeles că viața e o ofrandă, că timpul e o prăznuire și că școala poate fi un altar al cunoașterii sfinte. Acolo unde se rostește un „Amin” interior, acolo începe adevărata învățătură.