Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Smerenia este cel mai bun instructor în viaţă

Smerenia este cel mai bun instructor în viaţă

Un articol de: Arhimandritul Teofil Părăian - 03 Iun, 2007

O sfântă din Apus zicea că aşa cum oamenii au multe lucruri înlesnitoare în casa lor şi cum la casele mari, deşi sunt scări, pe care urcă oamenii, din treaptă în treaptă, totuşi mai sunt şi alte posibilităţi ca să nu mai urce din treaptă în treaptă până la etajul al X-lea. De pildă, sunt nişte unelte cu care se ridică omul aproape dintr-o dată: ascensoarele. Şi aş zice că aşa cum este ascensorul, cum este liftul pentru cei care merg repede în sus la o casă, la o clădire, aşa-i în viaţa sufletească smerenia. De unde ştim? Ne-a spus Domnul Hristos când a zis: „Cel ce se smereşte se va înălţa“. Ştim că Domnul Hristos S-a înălţat la cer de pe acelaşi munte în care S-a smerit mai tare. Cum S-a smerit mai tare? În faţa patimilor, când a tremurat, când a intrat într-un fel de zbucium, şi a zis: „Doamne, de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, să treacă, dar nu voia Mea să se facă, ci voia Ta“. Asta-i smerenia. Asta înalţă.

Cred că nu este întâmplător că Domnul Hristos S-a înălţat de pe acelaşi munte, ci ca un fel de răsplătire a coborârii în smerenie. Dacă ne-ar ajuta Bunul Dumnezeu, şi să ne ajute să ne rugăm cât mai mult, să agonisim această cale a smereniei, să ne urcăm dintr-o dată, ca şi cu un ascensor, la înălţimea vieţii duhovniceşti pe care dorim să o avem şi pe care de multe ori vedem că n-o avem.

Sfântul Isaac Sirul zice că dacă ai smerenie, nu te gândeşti cum să ajungi să ai smerenie, ci o ai ca pe un lucru ce-l porţi în tine şi se desfăşoară în viaţa ta. Până când noi avem căderi, până când noi avem întrebări, până când noi dorim să avem smerenie, înseamnă că nu o avem încă aşa cum trebuie.

Nu cred că poate cineva să fie nepăsător faţă de faptul că, de pildă, atunci când l-a întâlnit pe Domnul Hristos la templul din Ierusalim, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm“ (Luca 2, 48). Cine? „Tatăl Tău“. Păi, nici un tată, că se ştie că Iosif n-a fost tatăl Domnului Hristos. Şi totuşi, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm“. Asta face smerenia. Aşa se acoperă omul cu smerenie. Lucruri de felul acesta ar trebui să ne preocupe şi pe noi la spovedit: cât suntem de delicaţi, cât suntem de binevoitori, cât suntem de îngăduitori, cât suntem de înţelegători faţă de neputinţa omenească, cât suntem de învăluitori, cât suntem de revărsători, dacă privim pe omul de lângă noi ca cel care Îl reprezintă pe Domnul Hristos, ca cel cu care Domnul Hristos are o legătură, că îl ajutăm pe cel de lângă noi slujindu-I şi Domnului Hristos. Sunt nişte lucruri care ar trebui să ne preocupe mai mult la spovedanie. Şi atunci poate că am avea ceva de spus. Pentru că altfel, şi trebuie să recunoaştem, cei care se spovedesc des nu mai au ce spune că a jignit pe cineva, că a fost nepăsător, că a bruscat şi treburi din acestea, deja sunt lucruri, să zicem aşa, groase. Trebuie să ne mai gândim şi la lucruri din acestea de subţirime sufletească: dacă îi cuprinzi pe oameni în rugăciune, dacă îi cuprinzi pe oameni în sfera sufletului tău, dacă te raportezi şi la străini ca la rudele după trup, dacă nu faci deosebire între unii şi alţii, nişte lucruri care dacă nu le faci, bineînţeles că sunt insuficienţe, nu sunt păcate.

Sfântul Petru Damaschin spune că cu cât e omul mai aproape de Dumnezeu cu atât se smereşte mai mult, pentru că îşi dă seama de faptul că Dumnezeu l-a primit să-i fie colaborator în lucrarea binelui şi că cu cât face mai mult bine cu atât trebuie să ne smerim mai tare.

Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut şi cum să ocoleşti patimile şi nu eşti ca acela mândru, care citeşte o carte nefolositoare, că doar eu sunt stăpân peste carte. Tu crezi că o carte, un roman mai deocheat, de pildă, îl citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte ce scrie acolo. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine. Asta-i plata celui mândru, păcatele se plătesc, mândria îţi aduce neodihnă, nelinişte.

 

 

 

Citeşte mai multe despre:   smerenie  -   Teofil Paraian