Mai bine model decât legiuitor

Puterea aduce plăcere. Cu cât mai mare puterea, cu atât și plăcerea care vine împreună cu ea este mai mare. Odată ce ai gustat din fructul otrăvit al puterii este teribil de greu să renunți la el. Pentru a-și păstra puterea asupra celorlalți, oamenii se pot minți pe ei înșiși cu multă tenacitate. Duhul stăpânirii, prin care se manifestă patima puterii, pe care ne rugăm să îl îndepărteze Domnul de la noi în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, este adesea ușor de justificat și e nevoie de mult discernământ și finețe pentru a-l depista.

La avva Pimen găsim următoarea apoftegmă: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: Câțiva frați locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc? Bătrânul zice: Nu, fă tu întâi ce ai de făcut și, dacă ei vor să trăiască, vor vedea și vor face și ei. Fratele îi zice: Părinte, dar ei vor să le poruncesc. Bătrânul zice: Nu, fii pildă pentru ei, nu legiuitor”.

Sunt două motive principale pentru care avva Pimen nu este de acord ca fratele să poruncească, să se facă legiuitor pentru cei care locuiesc împreună cu el. Pe de o parte, pentru frați, iar pe de altă parte, pentru buna așezare sufletească a celui pus în situația de a porunci. Să le luăm pe rând.

Pentru frați e mult mai bine să conduci și să povățuiești prin exemplu personal, pentru că, în felul acesta, libertatea lor nu este nici o clipă lezată. Ei rămân în permanență liberi să urmeze sau nu modelul propus de ascet. Dacă intrarea în această viață nu este opțiunea noastră, intrarea în viața duhovnicească este un act de libertate. Hristos Însuși spune: „De voiește cineva să vină după Mine…” (Marcu 8, 34). Asceții urmează aceeași cale, se oferă ei ca niște modele vii și invită în felul acesta la o altfel de viață. Apoi, mereu este mai ușor să urmezi un model, decât să te supui unei porunci. Devenind exemple, părinții ascetici îi ajută pe frați să le calce pe urme.

Cu privire la cel care poruncește, acolo, lucrurile sunt mai complicate. În clipa în care te așezi deasupra celorlalți și începi să le normezi viața și să-i conduci, deja asupra sufletului tău planează pericolul mândriei. Doar cei cu experiență duhovnicească pot să poruncească și, în același timp, să aibă inima plină de smerenie și să se așeze dedesubtul celor pe care îi conduc. Și tot aici se poate strecura, insidios, patima puterii, de care părinții deșertului au fugit consecvent. În clipa în care poruncești, ceri lucruri bune și adevărate, s-ar putea să ai impresia că o faci pentru Dumnezeu sau pentru Biserică, dar în realitate să fii mânat în acest proces doar de propria ta dorință de putere și satisfăcut de faptul că ești ascultat. Patima puterii se ascunde în spatele binelui și îți macină încet și sigur sufletul. Un asemenea pericol vrea să evite cu orice preț avva Pimen.

Această atitudine a bătrânului nu este specifică doar părinților deșertului, ci este modelul cel mai bun cu privire la felul în care creștinul ar trebui să se manifeste în lume: discret, atent și smerit. În felul acesta va continua revoluția tăcută care de 2.000 de ani schimbă lumea din temelii.