Maica Domnului, Izvor al vindecărilor și nestricăciunii

După perioada de pocăință a Postului Mare, care a pregătit sărbătoarea ­Învierii prin cântările și rugăciunile rostite în smerenie, Biserica se bucură pentru că „acum toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele de sub pământ, deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care S-a preamărit”.

Această negrăită stare aduce aminte de ­cuvintele Domnului: „Bucurați-vă”! Bucuria ­Învierii o simt toți cei care cred în Mântuitorul Hristos și înțeleg că dacă Domnul a înviat și noi vom învia, întrucât El a biruit moartea și ne-a dăruit viață veșnică.

Biserica este mărturisitoare a Învierii ­Domnului, fiecare duminică fiind de fapt ziua ce ne aduce aminte de Înviere, când noi mărturisim acest adevăr esențial, mântuitor.

Toate cântările duminicilor sunt asemeni celor din perioada pascală și preaslăvesc Învierea Lui cea de a treia zi.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune într-un cuvânt de învățătură adresat cu prilejul acestei mari sărbători creștine: Acum să se bucure toți, și cei care s-au nevoit din ceasul întâi și cei din ceasul al treilea, dar și cei din ceasul al nouălea sau chiar din ceasul din urmă, pentru că Domnul Cel înviat din morți tuturor răsplătește, unora răsplătește pentru îndelungata lor nevoință din vremea postului, iar altora dăruiește...

 Praznicul Izvorului Tămăduirii este una ­dintre numeroasele sărbători pe care Biserica le-a închinat Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, numită de imnografi în cântările Bisericii, în rugăciuni, acatiste și paraclise izvorul vieții.

Maica Domnului a rămas izvor al vieții chiar și atunci când a fost așezată în mormânt, făcându-se scară către cer pentru noi și revărsând noian de milostivire asupra fiilor Bisericii, care-i cer ocrotirea.

Se cuvine a avea şi acum un popas duhovnicesc închinat Preacuratei și Pururea Fecioarei, care s-a bucurat de Învierea Fiului ei, după ce prin suflet i-a trecut sabie și L-a văzut pe Mântuitorul Iisus Hristos batjocorit, răstignit pe cruce, mort și așezat în mormânt.

În primele veacuri, când au fost statornicite adevărurile de credință, Sfinții Părinți ai Bisericii au numit-o Născătoare de Dumnezeu (Sinoadele III - 431 și IV - 451 Ecumenice). Atunci, una dintre cele mai evlavioase împărătese ale antichității creștine, Sfânta Pulheria, care se ruga mult și a purtat doar haine cernite, mărturisea că singura bucurie este rugăciunea către Maica Domnului, prin care milostivirea lui ­Dumnezeu se revărsa asupra familiei sale, dar și a Imperiului. Ea a hotărât ca în anul 451 să convoace cel mai mare Sinod din întreaga istorie de început a Bisericii, unde s-au adunat peste 600 de episcopi și au întărit ceea ce s-a hotărât cu 20 de ani înainte, în 431, numind-o pe Maica Domnului Născătoare de Dumnezeu, cu termenul consacrat Theotokos.

 Îndată după acea perioadă cu multe controverse provocate mai ales de Nestorie și adepții lui, Maica Domnului s-a arătat frecvent în biserici, mănăstiri, dar și în locuri pustii, cum a fost în perioada de sfârșit a domniei generalului Marcian, în jurul anului 457, când un tânăr ostaș, cu numele Leon, se afla într-o pădure din apropierea Porții de Aur a Cetății Constantinopolului. A întâlnit acolo un orb, care avea nevoie de ajutor. Dorind să călătorească către cetate, Leon, mărinimos din fire fiind, l-a luat de mână cu dorința de a-l duce la Constantinopol. Întrucât orbului îi era sete, Leon a intrat în adâncul ­codrului și căuta un izvor ca să îi ostoiască setea. Un glas îi spunea că se află în apropiere o sursă de apă bună, de unde să îi dai să bea și de asemenea să ungi cu apa izvorului ochii lui și apoi va cunoaște cine este milostiva binefăcătoare.

Glasul care s-a adresat lui Leon în pădurea din preajma Cetății Constantinopolului era nepământean, o altă Partenofanie. După ce a împlinit cuvântul care i-a fost adresat, orbul a văzut, iar locul respectiv a devenit foarte căutat de către creștini, întrucât o astfel de minune nu putea rămâne ascunsă. Vreme îndelungată, mai precis până în anul 1453, la căderea Constantinopolului sub turci, biserica zidită în acest loc, cu hramul Izvorului Tămăduitor al Maicii Domnului, a fost de multe ori refăcută și înfrumusețată prin bunăvoința împăraților, boierilor, episcopilor și călugărilor. Primul dintre ei a fost Leon, care la scurt timp avea să devină împărat în locul lui Marcian (457-474), apoi împăratul Justinian, vindecat de edem pulmonar la același izvor, și alți împărați, monahi și credincioși au alergat la izvorul binefăcător al Maicii Domnului. După anul 1453, biserica, devenită între timp mănăstire, a fost dărâmată, iar din pietrele ei s-a zidit o moschee, care se mai păstrează încă în orașul Sfântului Constantin și ne aduce aminte de istoria zbuciumată a slăvitei cetăți de odinioară.

În anul 1833, cu mari dificultăți, Patriarhul Ecumenic Constantius I a reușit să obțină aprobare în vederea rezidirii bisericii, cu funcționalitate de mănăstire până astăzi. În a doua jumătate a veacului al XX-lea, musulmanii au atacat-o și au incendiat-o, fiind refăcută și restaurată de câteva ori. Izvorul pe care l-a ­descoperit Leon, devenit mai târziu împărat, aduce încă multă mângâiere oamenilor.

Izvorul Tămăduirii este o sărbătoare așteptată în toată lumea creștină, deoarece fiecare dintre noi are nevoie de vindecare sufletească și ­trupească.

Maica Domnului a dăruit în chip minunat din darurile primite de la Fiul ei tuturor celor care o cinstesc cu adevărat. Neamurile din locuri ­diferite aleargă către ea, cerându-i ajutor și mila cea bogată. Maica Domnului răspunde rugăciunilor adresate ei din adâncul inimii, cu evlavie și dragoste, iar acest lucru îl simte fiecare ­credincios care îngenunchează în vremea încercărilor în fața icoanei ei.

Arhimandritul Arsenie de la Techirghiol, ­vorbind despre iubirea pe care Preasfânta ­Născătoare de Dumnezeu o are față de neamul omenesc, spunea: „Maica Domnului este supărată pe o singură categorie de oameni: pe cei care nu îi cer nimic”.

Mănăstirea Izvorului Tămăduirii de la Valukli este una dintre nenumăratele mărturii ale ­purtării de grijă pe care Dumnezeu o arată față de noi prin mijlocirea, rugăciunea și purtarea de grijă a Preacuratei Sale Maici. Biserica refăcută are la demisol izvorul din care au primit daruri bogate cei amintiți de demult în istorie, dar şi cei din vremea noastră.

În ultima perioadă, în istoria zbuciumată a Bisericii creștine, Mănăstirea Valukli a devenit loc de veșnică odihnă pentru patriarhii ecumenici, precum şi pentru mulți episcopi, preoți, monahi care au slujit Biserica Constantinopolului în această perioadă învolburată a istoriei ei.

În urmă cu ceva timp, fiind pelerin la Mănăstirea Valukli, când vizitam biserica unde se află izvorul tămăduitor, am observat un preot care ducea la groapă un creștin. Nu erau decât cei care purtau coșciugul. După ce am participat la această tristă ceremonie de înmormântare, am vorbit cu preotul respectiv și am întrebat cine era cel pe care tocmai îl îngropa? Era unul dintre puținii creștini, membru al comunității ortodoxe din Constantinopol, care nu mai avea pe nimeni. Avea, însă, loc de îngropare și ceruse, din vreme, Bisericii să nu fie dus la mormânt fără rânduiala creștinească și rugăciunile de dezlegare.

După modelul Mănăstirii Izvorului Tămăduirii, lângă marile catedrale, mănăstiri și biserici din strălucitorul Imperiu Bizantin de altădată se păstrează încă multe fântâni sau vase speciale pentru agheasmă, așa cum sunt cele pe care le observăm în picturile cu icoana Izvorului ­Tămăduirii (mai ales în Sfântul Munte, la vechile mănăstiri din Grecia, Cipru, Asia Mică etc.).

S-a păstrat obiceiul ca, după Sfânta Liturghie,  la hram și la marile sărbători să fie săvârșită și slujba Aghesmei, cerând întotdeauna, după cum arată și rugăciunile de la această ­rânduială, milostivirea lui Dumnezeu: Către Născătoarea de Dumnezeu acum cu osârdie să alergăm noi păcătoșii și smeriții și să cădem cu pocăință, strigând din adâncul sufletului: Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi. Grăbește, că pierim sub mulțimea păcatelor, nu întoarce pe robii tăi deșerți, că pe tine singură nădejde te-am câștigat.

Maica Domnului ne îndeamnă prin cântările acestei sărbători să venim și noi la izvorul ei cel pururea curgător pentru a primi tămăduiri şi binecuvântări.

Cuvintele din canonul slujbei Sfintelor Paști: „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din Izvorul nestricăciunii, care a izvorat din mormântul lui ­Hristos, întru care ne întărim”, mărturisesc această credință.