Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Mărturia apărătorilor sfintelor icoane, lumină a dreptei credinţe

Mărturia apărătorilor sfintelor icoane, lumină a dreptei credinţe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Biserica a rânduit în anumite momente ale anului bisericesc pomenirea ierarhilor apărători ai dreptei credințe participanţi la sinoade ecumenice. Jumătate de mileniu aceștia au apărat, uneori cu prețul vieții, învățătura Bisericii inspirată și aducătoare de mântuire.
 

Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii (Ioan 12, 35-36). Oamenii drepți caută mereu lumina, se regăsesc în ea și au fapte luminoase, iar ceilalți, nepăsători, disprețuitori și indiferenți la cuvintele vieții veșnice, rămân fii ai întunericului.

Așezarea pomenirii Părinților de la Sinodul al VII-lea Ecumenic în Duminica a 21-a după Rusalii este o pedagogie a Bisericii dreptmăritoare încă din trecute vremuri, când, alături de Evanghelia semănătorului din țarina mântuirii, s-a așezat și cinstirea celor prezenţi la soborul de la Niceea în anul 787.

Din vremea binecredinciosului împărat Iustinian, iconografia a cunoscut o dezvoltare specială, au apărut multe elemente decorative și arhitecturale, care au schimbat aspectul Bisericii, iar icoanele Maicii Domnului, în special capitolul Acatist, s-au dezvoltat începând cu secolul al VII-lea. Au rămas neatinse de vicisitudinile vremii reprezentările iconografice ale unor chipuri sfinte, în câteva locuri, cum este și Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, icoane din vremea împăratului Iustinian, de rară frumusețe. Cele mai multe s-au pierdut, au trecut printr-o grea persecuție care a adus Bisericii tulburare, întristare și deznădejde.

Așa a fost în veacul al VIII-lea, când a avut loc o prigoană împotriva icoanelor, dar și a celor ce le cinsteau. Disensiunea ideologică cumplită a semănat, în multe aspecte, cu prigoana perioadei de început a creștinismului. Cel mai grav era că această luptă împotriva icoanelor (iconoclasm sau iconomahie) urmărea să distrugă icoanele, refuzând icoana Mântuitorului, negându-I astfel firea umană.

Cel dintâi împărat iconoclast a fost Leon al III-lea Isaurul (717-741). El se considera preot și împărat și ar fi dorit o reformă bisericească, care să fie realizată după placul lui. Icoanele, potrivit unei porunci împărătești, au fost îndepărtate din biserici în anul 726, tulburându-i astfel pe credincioși. Când un ofițer trimis de împărat s-a deplasat în suburbia Kalcropatia din Constantinopol pentru a înlătura icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului, oamenii prezenți în biserică l-au dat jos de pe scară, nelăsându-l să ducă la sfârșit misiunea josnică, și l-au omorât.

Neinspiratul împărat al Imperiului Bizantin a încercat să-i atragă de partea lui pe papa Grigorie al II-lea și pe Patriarhul Gherman al Constantinopolului. Nereușind, a convocat în 730 un consiliu al înalților demnitari și le-a prezentat acestora planurile iconoclaste. Patriarhul mărturisitor Gherman a prezentat această necuviincioasă hotărâre drept atac asupra învățăturii Bisericii și, fiind învinuit pe nedrept, s-a retras și a devenit schimonah, schim­bându-și numele. În locul lui, pentru aproape 15 ani, a venit un ucenic răzvrătit al fostului înțelept și evla­vios ierarh, care a adoptat sugestiile împăratului cu privire la cinstirea icoanelor, fiind supus ascultător conducătorului imperiului.

Împotriva situației acelor vremuri s-a ridicat Sfântul Ioan Damaschin (trecut la Domnul în anul 749), trăitor la Damasc și Ierusalim, rugător și iscusit condeier. Acesta a realizat o adevărată iconosofie, arătând că icoana are un rol multiplu, nu doar de a împodobi lăcașul de închinare, ci, mai ales, de a-i învăța pe credincioși istoria Bisericii și de a mijloci harul divin.

Scrierile Sfântului Ioan Damaschin sunt străbătute de un autentic duh ortodox și de o profundă iubire față de Mântuitorul, Preacurata Sa Maică și sfinți. A avut curajul să-i spună împăratului Leon al III-lea că nu sunt în atribuțiile conducătorului imperiului astfel de dispute, decizii care trebuie lăsate exclusiv pe seama mai-marilor Bisericii.

După moartea lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea, numit și Copronimos, care a domnit vreme îndelungată (740-775), a fost un mare dușman al Bisericii și al sfintelor icoane. El a dorit convocarea unui sinod, care s-a erijat a fi ecumenic, cu invitați care îi erau prieteni și care aveau aceeași atitudine. În 754, acest pseudosinod s-a reunit la Hieria, pe țărmul asiatic al Bosforului, nu departe de Calcedon. Au refuzat participarea patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați sub stăpânirea saracinilor, în timp ce scaunul patriarhal al Constantinopolului era vacant. Ceea ce s-a hotărât acolo a fost o grea lovitură pentru Biserică. Cine dorea să facă o icoană, să o cinstească, să o așeze într-o biserică sau chiar în casa lui, în cazul în care era slujitor al Bisericii, urma să fie depus din treapta clericală, iar dacă era călugăr sau laic, să fie anatematizat și predat autorităților civile. Au mai dispus participanții prezenți ca și moaștele sfinților să fie profanate și arse. După închiderea acestei adunări, Constantin al V-lea a ordonat ca, din toate bisericile, să fie înlăturate icoanele, iar picturile și mozaicurile să fie date jos sau să fie acoperite cu un strat gros de var. În locul icoanelor s-a propus împodobirea lăcașurilor cu chipul împăratului și cu picturi inspirate din natură, cu scene profane între care se regăseau păsări, fructe, alergări de cai, vânători, forme geometrice etc.

Constantin a cerut tuturor partici­pan­ților la sinod declarații prin care se angajau să fie de acord cu hotărârile Sinodului din anul 754.

Patriarhul, care i-a făcut pe plac împăratului vreme îndelungată, devenind unealtă împotriva cinstirii icoanelor, a fost depus și exilat. Sfârșitul lui a fost tragic, fiind maltratat în văzul tuturor, apoi decapitat, iar trupul a fost predat medicilor palatului pentru cercetări științifice.

Noul patriarh a îngăduit, la început, ca peste icoanele din Palatul patriarhal să fie aplicat un strat gros de vopsea.

În perioada respectivă au suferit foarte mult nu doar slujitorii Bisericii, ci și demnitarii, monahii, adevărații apărători ai cauzei.

Urmașul lui Constantin al V-lea a fost Leon Cazarul, o fire blândă, care, dându-și seama că s-a mers prea departe în lupta împotriva icoanelor, a avut meritul de a îngădui cinstirea icoanelor și a Fecioarei Maria. Acest merit l-a avut îndeosebi soția sa, Irina, înflăcărată susținătoare a cultului icoanelor și o pioasă creștină.

Constantin al VI-lea Porfirogenetul (780-797), ajuns pe tron la vârsta de numai 10 ani, a împărțit tronul împreună cu mama sa, Irina, trecută la Dom­nul în anul 802. Domnia sa a fost o perioadă de așezare a lucrurilor și de liniște pentru Biserică, mănăstirile redevenind cetăți de apărare a dreptei credințe.

Între cei care au luptat atunci pentru învățătura Bisericii s-a aflat și Sfântul Teodor Studitul, de la Mănăstirea Studion din Constantinopol.

Tarasie, ajuns Patriarh al Constantinopolului în anul 784 și păstorind până în 806, om învățat și practicant al rugăciunii, a luptat mult pentru reașe­zarea icoanelor în Biserică. A hotărât ca un sinod al episcopilor dreptmăritori să aibă loc la Constantinopol.

În prima încercare de a întruni un sinod, în anul 786, în timpul predicii pe care starețul Platon o rostea, au pătruns în biserică soldați din garda împăratului și din regimentul de pază al orașului, care au forțat suspendarea desfășurării lucrărilor sinodale, strigând, împreună cu episcopii iconoclaști, plini de bucurie: Am învins! Împărăteasa Irina, folosindu-se de un pretext, simulând un atac împotriva arabilor, a eliberat capitala de potrivnicii învă­țăturii Bisericii, care au fost înlocuiți cu trupe iconodule aduse din Tracia.

La 24 septembrie 787, în prezența reprezentanților Curții Imperiale, a delegaţilor Episcopului Romei și a patriarhilor din Alexandria, Antiohia și Ierusalim, 330 de episcopi și reprezen­tanți ai acestora, a unui număr impresionant de arhimandriți și egumeni, Patriarhul Tarasie a preluat preșe­dinția deschiderii ședințelor Sinodului de la Niceea. Primele ședințe din 26, 27 și 28 septembrie au fost deosebit de importante și au vizat reprimirea episcopilor iconoduli în comuniunea Bisericii, menținerea scaunelor episcopale și recunoașterea lor. Episcopul Romei cerea condamnarea iconoclasmului și reabilitarea cultului icoanelor. Foarte importantă este definiția Sinodului al VII-lea, păstrată în Colecția Mansi.

Printre cei care au luptat atunci, în mod deosebit, pentru păstrarea dreptei învățături a sfintelor icoane s-au aflat monahii. Cele mai multe mănăstiri au fost incendiate, unele dintre ele distru­se, altele transformate în cazărmi și de­pozite. Frescele și mozaicurile de mare frumusețe și valoare fuseseră acoperite cu tencuială. Monahii rămân peste veacuri mărturisitori și exemplu de trăire, întrucât și-au dat viața pentru ca învățătura Bisericii și cultul ei să dăinuie.

După ce cultul icoanelor a fost restabilit și participanții la sinod au arătat că iconoclaștii răstălmăcesc hristologia, Sinodul al VII-lea, prin definiția dogmatică formulată, a stopat încercarea unora de a transforma Biserica în propriul lor consiliu imperial.

Icoanele constituie un tezaur al Bisericii și în chip deosebit ele vorbesc despre întruparea Mântuitorului Hristos şi întăresc credința oamenilor și ne ajută să dobândim mântuirea. Icoanele ne îngăduie să privim, atât cât putem acum, către netrecătoarea Împărăție a lui Dumnezeu.

Cei care au participat la Sinodul al VII-lea Ecumenic au făcut o mărturisire de credință care îi îndeamnă pe toți fiii Bisericii să rămână credincioși învăță­turii pe care cei inspirați de Dumnezeu au așezat-o în canoane, statornicind-o pentru întreaga Ortodoxie.

Participanții la sinod i-au aclamat pe împărații Constantin și Irina și toți ortodocșii împărați, iar acești împărați au fost numiți de ei noul Constantin și noua Elenă, rugându-L pe Împăratul ce­resc să-i păzească pe împărații pă­mân­tești.

Împărații au dorit să se citească din scrierile patristice prezentate altădată și la Niceea și din canoanele Sinodului al VI-lea Ecumenic, mai precis capitolul 82. În fața palatului, înainte de terminarea ședinței, o mulțime entuziastă era prezentă, regimentele militare, cu negrăită bucurie, L-au preaslăvit pe Dumnezeu Care binevoise așa!