Mihai Eminescu, în consemnările contemporanilor și urmașilor

Nicolae Iorga îl considera pe Eminescu «întruparea literară a conştiinţei româneşti, una unică şi nedespărţită», iar Elena Văcărescu scria că el pare a fi «un sfânt păstor român care nu mână oi, ci stele». În exerciţiul meu de admiraţie faţă de «poetul nepereche», cum îl denumea George Călinescu, îi invit la un Banchet platonician imaginar pe marii Creatori, de la Homer și Dante, la Shakespeare și Goethe. Și fiecare, la rândul său, rostește o Laudatio, îngenunchiază simbolic în fața Geniului creator, Unic, încarnat pentru o clipă de eternitate în Operele lor. Acum, după Homer și Dante, se apropie Shakespeare. Mai târziu, va veni rândul lui Goethe. În exerciţiul meu de imaginaţie, se întrevăd la orizont viitorii creatori, din veacurile ce va să vină. Eminescu, primus inter pares, «sfântul preacurat al ghiersului românesc », cum i‑a spus Arghezi, îi așteaptă, pentru schimbul de daruri și omagii, un potlach singular, un ritual doar al celor inițiați întru misterul lui Eyn Sof.

Pentru că poetul naţional a lucrat dintotdeauna, după cum scria Tudor Vianu, „cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei”, el avea să devină, în viziunea lui Constantin Noica, „omul deplin al culturii române”, dar şi „românul absolut”, în dialogurile socratice ale lui Petre Ţuţea. De aceea, nu este întâmplător că de 15 ianuarie, românii sărbătoresc Ziua Culturii Naționale, care este și Ziua limbii române, o zi sacrală a Geniului românesc. Abia, însă, după aproape două secole, am înțeles că „noi suntem naţia lui Eminescu…” (Lucian Boia).

Până la Eminescu, poeții, lucrători cu și întru Logosul românesc păreau niște Botezatori, glăsuind în pustie, dar care presimţeau că va veni Unul, Unicul, ce va cuvânta, cum nu se mai auzise până atunci, și va binecuvânta cu Duhul sau simțirea, cugetul și limba românească.

Contemporanii poetului descoperă în Eminescu „o lumină de lumini” (Al. Hodoş); un filosof, care „revărsă valuri de lumină în cugetarea românească” (A.T. Laurian). Pentru Haşdeu, Poetul este un trimis al lui Dumnezeu. Iar Vlahuţă şi Iorga îl consideră un „Zeu tânăr”. Dacă la moartea lui Eminescu, Caragiale consemnează apoteoza „Sfântului tânăr”, C. Rădulescu‑Motru susţine înveşnicirea eminesciană: „Pecetea pe care a aplicat‑o geniul acestui poet pe ceara sufletului românesc, este singura pecete care nu s‑a ros de dintele vremei şi are caractere citeţe pentru orişicine; pecetea altora a durat cât a durat şi viaţa lor trupească. Nemuritor în înţelesul permis al cuvântului este numai Eminescu” (C. Rădulescu‑Motru, Ce ne învaţă Eminescu, în „Convorbiri literare”, anul LXXII, nr. 6‑7‑8‑ 9, iunie‑septembrie, 1939, p. 742). Un veac mai tarziu, Lucian Boia va afirma că Poetul naţional poate fi circumscris de mitul „salvatorului sau al personajului excepţional în care simţim nevoia să ne proiectăm. (…). Sfântul Patron al Naţiunii Române şi, în acelaşi timp, unul dintre marile spirite universale. Ne afirmăm în faţa lumii, ne legitimăm în faţa lumii cu Eminescu.” (Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, București, Humanitas, 2015, sqq).

Iată doar o mică parte din consemnările contemporanilor și urmașilor, care dezvăluie admirația tuturor generaţiilor posteminesciene faţă de Poetul naţional, ctitor al limbii române moderne, a cărei Operă se ȋnscrie printre cărțile sfinte ale neamului românesc. (Fragment din volumul, în curs de apariţie, intitulat De veghe la destinul lui Eminescu. De strajă la destinul Limbii Române.)