Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Mirese zburând (2)
Citește și: Mirese zburând (I)
Le veneau bine rochiile de dantelă, deși se observa de departe că sunt fete bătrâne. Altceva le interesa însă pe ele. Să se vadă că dragostea le-a rămas tânără. Și acolo pe pământ, și sus în cer, unde erau hotărâte să plece cât mai curând. Încă nu știau cum. Erau prea grele, nu le ținea aerul, cu toate că se străduiau să pășească în vârful picioarelor pe el.
Poate că luminițele ale din Calea Lactee ar fi trebuit să întindă mâna după ele și să le tragă în sus. Dar dacă ei rămăseseră fără ambele mâini în război? Poate că și fără ambele picioare, de nu făceau nici măcar un pas, în jos, spre pământ. Numai ochii să le fi rămas teferi. Sau cel puțin unul dintre ei. Ca să le poată recunoaște când ajungeau în preajma lor. Însă cum să ajungă? Atârnau greu anii pe care-i aveau. S-ar fi lipsit de mulți dintre ei, dar nu puteau. Erau nevoite să și-i ia pe toți cu ele. Pe sub rochia de mireasă, ce era ușoară ca fulgul. Asta le și dădea curaj să plece. Mai aveau doar să descopere cum. Cât mai repede cu putință. Fiindcă ei puteau să-și piardă răbdarea între timp. Sau pur și simplu să se stingă. Să nu mai fie adică luminițele ce le făceau de la mare depărtare cu mâna. Să se transforme într-o singură clipă în fum. Auziseră de atâtea ori că sufletul chiar asta este, un firicel subțire de fum. Altceva, nimic. Însă ele nu dădeau crezare unei asemenea bazaconii.
De ce sufletul, și nu trupul? Ele chiar își doreau să li se întâmple asta. Fumul era mai ușor ca aerul. Se ducea fluierând spre cer. Oricât de mulți ani ar fi avut. Dar poți să îmbraci niște trupuri de fum în rochie de mireasă?
Ia stai, s-a dezmeticit una dintre mirese. E de ajuns un vânt mare, o vijelie, ca să ne putem desprinde de pământ.
Asta este!, au chiuit ele de bucurie. Și s-au pus pe așteptat. Lăutarii nu vruseseră să le însoțească, spunându-le că nu e nevoie de ei, ci de muzica lor, ce poate fi auzită, când e cântată cu tragere de inimă, chiar și din cer. Doar să nu-i taie calea și s-o pună pe fugă muzica îngerilor.
S-a pornit, chiar în iarna următoare, vijelia pe care o așteptau. Of, Doamne, câte așteptări în viața unor femei care-și văd amânată până în pragul bătrâneții nunta!
Însă vijelia aceea, numită viscol, deși albă ca rochia de pe ele, nu era bună. Tocmai d-asta, că era albă. Nu le mai puteai deosebi pe mirese de ninsoare.
Cum să-i ceri unui bărbat căzut de tânăr pe front să ia de nevastă o ninsoare? Știe zăpada ceva despre dragoste? Are ea puterea de a-l aștepta să se întoarcă acasă atâta amar de ani cât așteptaseră ele? Plus c-ar trebui să fie tot timpul iarnă, ca el să nu rămână văduv înainte de vreme!
S-a îndurat, în cele din urmă, o vijelie de vară de cele câteva mirese. Atâtea mai rămăseseră din câte erau la început. Le-a luat, ajutată de poalele lungi ale rochiilor, pe sus, și le-a purtat o zi întreagă prin văzduh. A ținut o săptămâna întreagă vijelia. Pe timpul nopții se întețea parcă, astfel ca ele să poată ajunge cât mai aproape de cer. Tocmai când erau să ajungă, vântul s-a potolit. Ar fi trebuit ca miresele să cadă în scurt timp înapoi pe pământ. Dar n-au căzut. Au plutit zile în șir pe deasupra satului.
După care au dispărut. Dar nu de tot. Cei de jos le vedeau în unele nopți dând ocol Carului Mare, lunecând apoi de-a lungul Căii Lactee, până când lumina albă a acesteia se contopea cu albul rochiilor lor.
Dimineața, se abătea peste sat un roi mare de licurici. Căutau parcă pe cineva. Dar negăsind ce căutau, se întorceau, pornind în mare viteză spre tării, în locul de unde veniseră.
(Din volumul Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri, în curs de apariție la Editura RAO).