Mirese zburând (I)

Citește și: Mirese zburând (2)

Era satul plin de nunți amânate. Războiul fusese mai iute de picior decât ele și le-o luase înainte. Exista pe fiecare uliță cel puțin o casă în care o rochie de mireasă aștepta să fie îmbrăcată. Exista și o fată care abia aștepta să o îmbrace. Trebuia însă ca mai întâi să se termine războiul ce abia începuse. Și mai trebuia ca flăcăii care plecaseră pe front să se întoarcă vii acasă. Chiar dacă nu la fel de întregi cum plecaseră. Să aibă măcar o mână teafără, pentru a avea cu ce să ducă pâinea la gură. Și măcar un picior, ca să aibă cu ce să se țină, în timpul mersului, de drum. Și măcar jumătate de gură, ca să-și sărute măcar pe jumătate nevasta. Și să aibă măcar pe jumătate cu ce să tacă, jumătatea cealaltă, lipsă, urmând s-o folosească la vorbit. Și măcar un ochi, ca să aibă cu ce să se țină de lumina zilei.

Era bun ochiul ăla și la plâns, numai că bărbații nu plângeau niciodată. Plânseseră nevestele lor destul, în anii în care îi tot așteptaseră. Cele ce rămăseseră văduve, chiar înainte de a apuca să se mărite, încă mai plângeau, așteptând, cu toate că nu mai aveau pe cine să aștepte. Știau până și ele asta, însă nu voiau să creadă. Stăteau, seară de seară, cu ochii pe cer, convinse c-or să-și vadă viitorii soți făcându-le cu mâna de acolo de sus. Și că, într-o noapte, Carul Mare, ce răsărea parcă tot mai aproape de acoperișul caselor, o să-i aducă înapoi. Pe fiecare în curtea unde crescuse. Nițel micșorați, ce-i drept. Unii chiar mai mult. Mult de tot. Cu o fărâmă de suflet în locul sufletului cu care plecaseră. Doar că, spre deosebire de mâini, picioare sau ochi, sufletul creștea cu timpul la loc. Bine că nu îmbătrâniseră deloc, așa cum o pățiseră bietele mirese.

Dragostea le rămăsese însă tânără. Dar numai ele știau asta. Ele și cei ce contribuiseră, prin urcarea lor la cer, la amânarea nunților de care fuseseră pline ulițele satului.

Mai rămăseseră câteva acum. Nu le credea nimeni acestor nunți că plângeau pe ascuns când se gândeau la rochiile acelea albe ce putrezeau prin dulapuri, tot așteptând să fie îmbrăcate, după cum femeile măritate, cu părul la fel de alb ca rochiile pe care ele apucaseră să le poarte, nu le credeau celor ce nu-și pierduseră încă speranța că într-o zi le va veni și lor rândul la măritiș.

Pesemne că e numai sufletul lui acolo sus, a spus una dintre mirese, despre cel pe care-l aștepta. Într-o dimineață, le-a zis celorlalte că l-a văzut. Că i-a văzut sufletul, mai exact. Sub formă de lumină. De mărimea unui licurici.

Atât de mic?, s-au speriat celelalte.

N-o să rămână așa. O să ajungă din nou cum a fost!

Și eu l-am văzut pe al meu, a spus alta. Sufletul lui, vreau să zic, a adăugat ea. Pâlpâia ca sticla de lampă, dovadă că e în creștere.

Zău?

Zău! Să-mi sară ochii dacă vă mint!

Sunt acolo, s-au bucurat toate, chiar dacă unele dintre ele nu primiseră încă nici un semn dinspre cer. Sunt sigură că ne văd și ei pe noi, poate că vor să se întoarcă, dar nu pot. Nu e chiar așa de ușor să cobori din cer pe pământ! Dacă ești om. Suflet de om, mai bine zis. Doar îngerii pot face asta cu ușurință.

Îngerii păzitori, vrei să spui!

Nu numai ei. Gabriel e arhanghel și vine jos printre oameni mereu.

Cum mereu? Doar atunci când are de vestit nașterea lui Iisus.

Nu vi se pare că nu e treaba noastră să discutăm despre astfel de lucruri?, a țâșnit o voce din întuneric. Mai bine ne-am gândi cum am putea să mergem noi după ei.

Chiar așa, cum?, a întrebat o altă voce de alături.

Cel mai simplu ar fi să murim! Dar cum să îmbraci sufletul în rochie de mireasă?

Așa e, s-au amestecat vocile între ele. Trebuie să fim înveșmântate în alb. Și să luăm și niște lăutari cu noi!

(Din volumul „Pisica surdo-mută și alte unsprezece povestiri”, în curs de apariție la Editura RAO)