Nașterea Maicii Domnului, arvună a umanităţii noastre înnoite

Sfârşitul şi începutul anului bisericesc sunt marcate de sărbători ale Maicii Domnului. De fapt, viaţa creştinului poate fi privită ca un drum spre veşnicie, ale cărui popasuri sunt, mereu reactualizate, sărbătorile. Ziua marcată în calendar cu cruce roşie e zi de mers la biserică şi de odihnă. Dar oare cât mai trăim din taina acestor zile? Există adesea tendinţa de a le transforma - atunci când ne amintim de ele - într-un fel de comemorări, ca acelea din anul civil: comemorăm 98 de ani de la Marea Unire, 71 de ani de la sfârşitul războiului şi un anumit număr de ani de la naşterea sau adormirea vreunui sfânt. Teologic vorbind, prin Întruparea lui Hristos, planurile s-au întrepătruns: necreatul cu creatul, transcendentul cu imanentul şi... veşnicia cu timpul. O sărbătoare a Bisericii este o asemenea întrepătrundere a eternităţii cu timpul nostru, semnul unei permanente actualităţi a unui eveniment de importanţă cosmică. Strict istoric vorbind, Maica Domnului s-a născut acum mai bine de 2.000 de ani. Însă dacă ieşim din planul realităţii noastre limitate, vom putea trăi această naştere ca pe un fapt veşnic, ce ţine direct şi de propria noastră actualitate.

Adevărurile de credinţă pe care le acceptăm la nivel intelectual tind să fie rupte de viaţa inimii. Şi aceasta pentru că am ajuns să trăim pe două planuri. Din exterior, suntem asaltaţi de împingerea credinţei la marginea spaţiului public, fenomen ce tinde să o transforme într-o dimensiune strict personală, mai bine spus individuală. Ne trăim viaţa diurnă perfect încadraţi într-un sistem din care raportarea la Hristos lipseşte, iar credinţei îi acordăm câteva clipe intime, o transformăm în accesoriu.

Să încercăm să privim lucrurile din perspectivă teologică: Naşterea Maicii Domnului - sărbătoarea cu care începe anul bisericesc - este, după Sfântul Nicodim Aghioritul, împlinirea scopului creaţiei. Omul, încununare a lucrării lui Dumnezeu, a fost făcut pentru a deveni deplin transparent pentru Creatorul său. Nu întâmplător i se spune Maicii Domnului „noua Evă“: ea a împlinit vocaţia omenescului, pe care aceea o ratase prin căderea în păcat. Însă dacă prin aceasta se atinge scopul existenţei omeneşti, înseamnă că ne priveşte pe fiecare dintre noi. Şi ceea ce se spune într-un colind despre Naşterea Domnului se aplică şi aici: „nouă azi ni S-a născut“. Pentru a reuşi să ne ridicăm la înălţimea tainei, trebuie să primim evenimentul nu ca pe o întâmplare din trecut, rămasă definitiv acolo, ci ca pe o înnoire a propriei noastre familii.

Pentru noi, românii, efortul poate fi uşurat de anumite similitudini. Fecioara Maria s-a născut într-o ţară mică, şi mică este şi România astăzi, dacă judecăm în contextul geopolitic global. Poporul asuprit al lui Israel se aseamănă întrucâtva neamului nostru aruncat de colo-colo de valurile istoriei şi de interesele imperiilor lumii contemporane. Iar împlinirea speranţelor pe care acum 2.000 de ani le mai ţineau în viaţă doar prorocii şi o mână de oameni credincioşi parcă întârzia prea mult. Şi atunci s-a petrecut minunea. Naşterea din părinţi bătrâni a fost fără îndoială un eveniment important pentru consăteni, pentru vecini, poate şi pentru cei din împrejurimi. Pentru restul lumii, a rămas învăluită de discreţie. Căci cine din marele imperiu ale cărui frământări se păstrează până astăzi în cărţile de istorie ale unui Titus Livius, Salustius sau Tacitus se gândea la mica fărâmă de aluat ce avea să dospească toată frământătura?

Astăzi, când vorbim atât de mult despre umanism, ar trebui să vedem că Maica Domnului este expresia celui mai înalt umanism, cel capabil să dea naştere Persoanei în care divinul se uneşte cu omenescul. Este speranţa noastră în vremuri de restrişte. De aceea, în loc să ne ascundem credinţa, uneori chiar de noi înşine, trebuie, dimpotrivă, să abordăm cultura veacului dintr-o perspectivă creştină. Nu formulele retorice ne vor duce mai departe, ci această naştere de care ne aducem aminte după mai bine de 2.000 de ani pentru că ea continuă să se petreacă pentru noi.

Acesta este rolul familiei: să devină purtătoare de Dumnezeu. Şi de aici poate porni înnoirea de care are nevoie societatea noastră. Schimbarea radicală a întregii lumi a început dintr-un sat uitat de oameni, nu şi de Dumnezeu. Şi de la doi oameni care nu s-au rugat pentru biruinţa în plan istoric a lui Israel - aşa cum aveau tendinţa activiştii, unii bine intenţionaţi, ai acelor vremuri -, ci ca să-şi împlinească rostul. Mai credem noi astăzi în acest rost? Şi o mai vedem pe Maica Domnului, care se naşte pururi în căminul fiecăruia dintre noi, ca arvună a umanităţii noastre înnoite, primitoare de Dumnezeu şi biruitoare a lumii?