Normalitate și discernământ duhovnicesc în privința animalelor

În linii generale, se poate spune că raportarea postmodernă la animale și păsări operează în trei registre principale: atașament excesiv față de animalele de companie - câini și pisici în general; neutralitate afectivă față de animalele domestice de producție; protejarea instinctivă a vieții față de animalele sălbatice. Omul, în timp ce se erijează într-un mare iubitor de animale, pe unele le adoră, pe altele le folosește ca hrană, iar pe altele le vânează din plăcere și distracție. Așadar, pentru conștiința postmodernă este vorba despre animalele de companie și de restul..., cu o raportare, pe alocuri, duplicitară.

O altă contradicție vizavi de frumusețea și integralitatea creației este atitudinea unora față de natura din mediul urban. Aproape orice spațiu verde din parcuri și ronduri peisagistice, oricât de îngrijit ar fi, suferă deteriorări din cauza oamenilor care își lasă animalele să-l calce în voie și chiar să-l transforme în toaletă canină.

Un bun creștin cunoaște bine faptul că toate animalele fac parte din minunata creație a lui Dumnezeu, că nu poartă vina păcatului precum omul și că i-au fost date acestuia ca ajutor, care, la rândul său, este dator să le îngrijească corespunzător naturii lor. Însuși Dumnezeu a spus după cataclismul potopului care curățase întreg pământul de plante și animale: „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui și nu voi mai pierde toate vietățile, cum am făcut” (Facerea 8, 21).

Învățătura creștină exclude, categoric, orice formă de chinuire a animalelor domestice ori sălbatice. Practicarea vânătoarei ca sport și activitate de recreere nu este agreată de Biserică și este total exclusă în rândul clericilor ortodocși. Astăzi, din punct de vedere creștin, vânarea animalelor sălbatice poate fi îngăduită preventiv sau de urgență, numai atunci când acestea amenință în mod real viața omului și bunurile sale, cum ar fi grădinile, culturile agricole ori animalele domestice din gospodării. Discordia din natură trece prin om, având directă legătură cu păcatul originar, și se reduce sau se intensifică în funcție de măsura în care omul Îl cunoaște sau nu pe Dumnezeu. După căderea lui Adam, spune Sf. Simeon Noul Teolog, „toată creația adusă de Dumnezeu din neființă, văzându-l ieșind din Rai, n-a mai vrut să se supună celui ce călcase porunca […]; fiarele și toate animalele pământului, văzându-l gol de slava dinainte și disprețuindu-l, s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui”. Iar Sf. Paisie Aghioritul, cunoscut pentru mila sa aparte față de necuvântătoare, lămurește: „Omul a privit animalele cu intenția de a le ucide, iar animalele au devenit sălbatice. Fiarele sălbatice simt dragostea cea dumnezeiască. O fiară poate deosebi un om milos de un vânător care vrea să o omoare”. Prin unirea cu Dumnezeu este posibilă recunoașterea omului ca stăpân al necuvântătoarelor: „Atunci când locuiește și Se odihnește Dumnezeu în cineva, toate i se supun, precum lui Adam înainte de a călca porunca lui Dumnezeu”.

Sfinții Părinți au o viziune generală echilibrată și conformă adevărului dumnezeiesc revelat în privința oricărui fel de animal. Despre cele de companie, cu unele excepții, nu prea au fost nevoiți să vorbească; în cazul animalelor de consum, mulți dintre sfinți nu au mâncat carne și astfel, frumos s-a spus, că au limitat relația de moarte dintre om și creație, iar în alte cazuri Dumnezeu a revelat chipul Său în om, prin fiare sălbatice dintre cele mai înfrico­șă­toare, care nu l-au nimicit pe om, ci l-au recunoscut supuse, ca pe stăpânul cel din Rai, acolo unde „animalele simțeau mireasma harului și-i slujeau lui Adam”. Despre astfel de situații excepționale, necesare doar în anumite contexte și datorate lucrării harului în omul sfânt, putem citi mai ales în Viețile Sfinților.

Leul și ursul, animale-simbol, dominatoare prin forță și ferocitate, nu întâmplător, ori de dragul lor, ci pentru a fi redate secvențe paradisiace din armonia creației, au urcat chiar și în iconografie, apărând, de pildă, în icoanele Sfinților Mamant (†275), Gherasim de la Iordan (†475) și Serafim de Sarov (†1833). Sunt alte ca­zuri minunate, când stareți, precum Hagi- Gheorghe Athonitul (†1886), sunt ascultați de porci mistreți, iar alții se împrietenesc cu păsările cerului ori hrănesc și adăpostesc fără teamă temutele reptile de care ne îngrozim majoritatea. „Vino, sărmane! Vino, nenorocitul de tine, neiubit de nimeni!” - este un impresionant strigăt de milă arzătoare pentru întreaga făptură, prin care Părintele Teoctist din Patmos (†1920) invita adesea un șarpe din crăpăturile stâncilor la strachina cu lapte lăsată în apropierea peșterii sale. Asemenea proceda și Sf. Paisie Aghioritul (†1994) pentru o viperă cu pui. Și tot acest cunoscut părinte contemporan, când făcea metanii înaintea Crucii din curtea chiliei sale athonite, o broască mare se apropia și îi imita gestul, sărind și ea a închinăciune. Unei hiene i se vindecă puiul de orbire în preajma unui sfânt monah și îi aduce acestuia în dar o piele de oaie, pentru care primește certare și înțelege să nu mai vâneze animalele domestice ale oamenilor. Alte întâmplări minunate au în centru sfinți cuvioși și animale sau păsări domestice. Într-un sat din nordul Evviei, o ciobăniță își mână turma de capre cu toți iezii bolnavi spre biserica unde slujea părintele Porfirie Kavsokalivitul (†1991). Cunoscut că îmblânzise papagali sălbatici și vulturi, după ce se roagă pătrunzător și cu mâinile ridicate spre cer, se așterne o liniște desă­vârșită, moment când se și petrece tămăduirea animalelor. În clipa următoare, singur țapul ca un adevărat reprezentant se îndreaptă către omul lui Dumnezeu și îi linge mâna în semn de mulțumire. La fel, cât de uimitoare trebuie să fi fost auzirea Rugăciunii lui Iisus din ciocul unui papagal statornicit în chilia sa: „Acum, că am dobândit mare prietenie, a învățat nu numai cuvinte și nume, ci zice și rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!». Spune, de asemenea, «Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine»; «Dumnezeu este bun»; «Dumnezeu este foarte bun»; cântă și «Doamne, miluiește!» și altele”.

Acest fel de minuni din lumea animală irațională, de la furnică până la leu, au în centru lucrarea lui Dumnezeu în viața omului sfânt, aflat în armonie cu întreaga creație, iar nu sacralitatea animalelor, ori necesitatea ca omul să caute prietenia cu acestea. Sfinții nu au urmărit-o special, însă li s-a dat ca dar între daruri, pentru că L-au cunoscut mai întâi pe Dumnezeu. Apropierea dintre oamenii îmbunătățiți duhov­nicește și animalele sălbatice reprezintă imagini revelatorii din Raiul pierdut de Adam. Sunt excepționale și au rolul de a ne arăta, în parte, ceva din taina veacului viitor. Unii dintre sfinți au primit ca harismă apropierea de animalele sălbatice, alții vindecarea celor domestice, așa cum este cunoscut Sf. Ier. Modest al Ierusalimului (†634), în timp ce alți mari sfinți de care sunt pline sinaxarele, precum Ignatie Teoforul (†107), au fost sfâșiați de fiarele sălbatice în arenele păgâne. Sau, dacă sfinți precum Paisie Aghioritul se apropiau cu blândețe de șerpi veninoși și îi hrăneau cu lapte cald, cu aceeași putere a omului sfânt, Apostolul Pavel scutură în foc vipera care, agățată de brațul său (cf. Fapte 28, 3-5), aflase „nu carne slabă moleșită de păcat, ci arma puternică și de neînfrânt a virtuții, îndată zvâcnind înapoi, precum săgeata trasă în piatră”.

De aceea lucrurile trebuie înțelese cu discernământ și în diferitele contexte îngăduite de iconomia lui Dumnezeu. Apoi, după cum se observă din cazurile menționate, sfințenia a fost sesizată mai ales în raport cu animalele sălbatice, iar nu cu cele domestice care s-au statornicit în preajma omului, fără ca acesta să aibă o calitate duhovnicească înaltă. Dacă fiara, reptila ori pasărea cerului simt în sfânt starea acelui om despătimit și îndumnezeit, câinele domestic sau pisica se atașează de stăpân prin firea lor - zicala „ca de la cer la pământ” fiind suficientă pentru a măsura diferența.