Nu prezentul, ci istoria evaluează corect oamenii mari

Asaltați de neli­niștile acestei lumi, suntem confruntați ­astăzi cu o mare neîncre­dere în valorile statornicite, ca și cum acestea ar fi vremelnice precum undele mării. Omenirea - de când memoria noastră poate răzbate în adâncuri - a construit și a dărâmat, cu folos ori fără folos, lăudându-se ori căindu-se, după împrejurări. Unii chiar ne învață că nu putem înălța nimic fără să surpăm, ceea ce este confortabil pentru spiritele cinice, dar extrem de dureros pentru conștiințele lucide. O valoare consacrată a vieții noastre colective este crești­nismul, însoțit permanent de forma sa de organizare și de comuniune care este Biserica. Istoria Bisericii Ortodoxe Române se confundă cu viața românilor. În timpurile vechi, pentru români, puterea credinței și puterea lumii nu erau despărțite, fiindcă lumea se conducea după preceptele cre­dinței și ale Bisericii. Biserica noastră modernă s-a edificat pe acest fond sănătos de încredere, de prețuire și de respect, venit spre ea dinspre popor.

Patriarhul Daniel se înfăți­șează în momentul acesta aniversar după multe decenii de stă­ruință în miezul Bisericii Ortodoxe Române, pornind de la stadiul de smerit ucenic. Dăruirea Preafericirii Sale în serviciul comunității creștine românești a însemnat împliniri de cea mai mare anvergură, pe care nu sunt eu chemat să le amintesc aici. Ca ierarh, a condus turma spre mântuire, întru datoria de preamărire a Părintelui Ceresc, de cuviință și de bunătate, de credință și de milostivire. Ca să devină un desăvârșit teolog, Preafericitul Daniel a studiat la cele mai înalte școli din țară și din Europa, dar s-a născut în apusul României (Transilvania-Banat), a păstorit îndelung ca Mitropolit în răsăritul ei (Moldova) și a ajuns pe cea mai de sus treaptă a ierarhiei la București, la miazăzi, în vechea Țară Românească. Marele ierarh poartă astfel în sine unitatea pământului românesc, pe care o înțelege deopotrivă cu mintea și cu sufletul.

Nu întâmplător, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a avut, la finele anului închinat Centenarului Marii Uniri, cople­șitoarea mulțumire de a vedea ridicată marea operă - Catedrala Națională - voită de poporul ­român încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și amânată mereu, din cauza vitregiei vremurilor și nimicniciei oamenilor. Pronia ­Cerească a vrut ca, în anul marii sărbători închinate Unirii, să ne unim eforturile și să construim, nu să risipim. Meritul prim revine Preafericirii Sale, Patriarhului Daniel, care, dincolo de greutăți, critici și cârtiri, a urmat dârz rânduiala și și-a îndeplinit misiunea. Evident, au fost sacrificii mari pentru aceasta, dar care lucru trainic s-a făurit vreodată fără sacrificii? Cuvântul de prețuire al națiunii române față de ctitor și lucrare vine și acum, dar se va accentua mereu, odată cu terminarea lucrărilor și cu trecerea anilor, „în veacul vecilor”. Biserica este lumea însăși, iar o lume plină de monumente și simboluri creș­tine ne întărește în temeiurile noastre europene, născute din clasicismul greco-latin și din credința în Dumnezeu, în mijlocul singurei Ortodoxii latine.

Suntem îngrijorați pentru că lumea nu merge bine, iar țara noastră nu poate să fie altminteri decât lumea aceasta, care este „umbră și vis”. Cu toate aceste zbateri, dureri și dezorientări, ­Biserica rămâne mereu pe primul loc în încrederea românilor, ­secondată de Armata Română și de Academia Română. Firește, cum se întâmplă de când comunicarea grăbită a luat locul ­cumpătării molcome și de când anumite mijloace de difuzare în masă dirijate au luat locul dreptei judecăți a minților noastre, sunt destui răuvoitori, comentatori acizi ai acestor sondaje și aruncători de blam asupra românilor. Înțelepciunea acestui neam subsumează gândirea superficială a unor indivizi și demonstrează un adevăr tulburător: românii pre­țuiesc cre­dința și curăţia sufletului, garantate de Biserică, ordinea necesară funcționării oricărei societăți civilizate, garantată de Armată și cunoașterea erudită, generatoare de creație intelectuală, garantată de Academie. Acestea - așa cum știe poporul - sunt bunuri perene, pe care nici rugina sau molia nu le vor strica, nici furul nu le va fura, ca să parafrazăm un citat din Noul Testament.

Păstorul Daniel, iluminat de Cerescul Păstor, a construit mereu de-a lungul oblăduirii Sale, iar aceste edificii izvorâte din harul credinței s-au așezat treptat-treptat în sufletele oamenilor, rodind speranță. Iar speranța a născut încredere în Biserică, ceea ce este suprema mulțumire pentru un ­ierarh. Biserica noastră de astăzi, sub vegherea Preafericitului ­Daniel, este cuvântul care zidește și zidul care cuvântă. De aceea, rostim și noi, înclinându-ne, după datină și cuviință: „Întru mulți ani, stăpâne!”.