O alegorie a aventurii umane între creaţie şi creator

Vizionar om de ştiinţă, filosof, scriitor, om al trăirii duhovniceşti, Alexandru Mironescu este una din cele mai polivalente figuri ale "Rugului Aprins". Şi, totodată, una din cele mai discrete şi fascinante.

Accesibil şi olimpian, "cavaler al inefabilului" şi om "cu geniul prieteniei", cum a fost supranumit, Alexandru Mironescu dă seama, alături de alţi giganţi ai culturii interbelice, de o altitudine a spiritului nemaiîntâlnită în România postcomunistă, rod al osmozei dintre străvechiul filon valah şi bizantin şi dinamica înnoitoare a spiritului apusean al sfârşitului de ev XIX.

Dimesiunea poetică a personalităţii sale, debutată tardiv, în anii de închisoare, şi exploatată prodigios în ultimul deceniu al vieţii, este prea puţin cunoscută. Profesorul universitar a preferat să treacă sub tăcere această lucrare de taină.

Acest dat fundamental al genezei operei sale poetice îi indică şi cea mai potrivită cheie de lectură. Dacă proza şi literatura ştiinţifico-filosofică a lui Al. Mironescu sunt sincrone epocii scrierii lor şi se adresează, în primul rând, contemporanilor, opera sa poetică se înscrie dintru început în dimensiunea verticală, diacronică, a mesajului testamentar. De aici, neglijarea pe alocuri a aspectului stilistic; rezultat direct al Zeitgeist-ului, stilul era atent şlefuit în romane, atingând dimensiunea retoricii inspirate în eseuri şi publicistică. Dar potrivirea cuvântului e condiţionată de prezenţa interlocutorului ori de atenţia la reacţia colegilor de breaslă, în virtutea unui dialog, fără de care actul scrisului este mort. În cazul operei poetice a lui Al. Mironescu, acest dialog se realizează pe verticală, în absolutul relaţiei omului cu sinele său şi cu Dumnezeu. Iar vorbirea cu Dumnezeu se supune altor rigori decât cele stilistice.

Nedestinată cuceririi unei audienţe imediate, poezia lui Al. Mironescu nu este tributară modelor literare ale epocii. Ca poet, Al. Mironescu nu s-a inspirat de la contemporani. Nu l-au atras nici exhibiţionismele Avangărzii, nici disperarea decadenţilor, nici eufoniile simboliştilor (fie ei şi religioşi, ca Ion Pillat), nici patosul pentru etnos al sămănătoriştilor (chiar dacă a împărtăşit acelaşi destin de detenţie cu un Radu Gyr), cu atât mai puţin modernismul primilor mari lirici postbelici (începând cu Nicolae Labiş), cu care a fost contemporan.

Pentru savantul de tip renascentist şi gânditorul creştin nesupus îndoielii în credinţă, care a fost Al. Mironescu, poezia era o încununare a charismelor sale fundamentale, un travaliu de mare sinteză a spiritului, care să pună în lucrare sinergică aceste polifonice haruri. Experimentele Avangărzii ori narcisismele modernismului nu aveau cum s-o penetreze, nici patima pentru glie a poeţilor narodnicişti nu putea să-i obtureze orizonturile.

Modelul estetic care întrupa cel mai bine idealurile cugetătorului creştin îndrăgostit de Adevăr, care regăsea în vibraţia firii cuvântul lui Dumnezeu, era Parnasianismul. Curentul apărut în Franţa secolului XIX reitera filosofia monadelor lui Leibnitz, a armoniilor cosmice perfecte, mărturisind, în miezul revoluţiei industriale occidentale, nostalgia omului după Paradis. Chiar dacă modelele Parnasianismul erau cele ale Eladei antice păgâne ori ale altor mitologii precreştine, idealul urmărit era recuperarea "celei mai bune dintre lumi" (Leibnitz), plonjarea în illo tempore şi contemplarea, prin eşaparea în geografii exotice şi onirice, a minunilor Creaţiei lui Dumnezeu.

Aceleaşi idealuri îl animă şi pe savantul român. Opţiunea pentru un curent oarecum revolut nu poate fi considerată încremenire în proiect sau atitudine paseistă, ci răspunsul cel mai adecvat unui credo de maximă altitudine spirituală. În acelaşi timp, Al. Mironescu îmbogăţeşte spiritual curentul idealist francez prin conştiinţa prezenţei lui Hristos în creaţie. Religiozitatea cosmică abstractă, teistă a Parnasianismului este readusă, graţie vibraţiei de credinţă ortodoxă, la valoarea ei originară, a mărturisirii Logosului întrupat. Poetul-vizionar recuperează tabloul alegoric al prezenţei lui Dumnezeu în Creaţia Sa şi al aventurii umane între Creaţie şi Creator, sfârşite întotdeauna la poalele Crucii.