„O, dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea!”

Eu unul am trecut prin tinerețe ca printr-o altă viață… O viață în care nu simțeam frigul, căldura, foamea, setea, stresul. Iar neputințele fizice erau ceva de neconceput. Chiar mă mirau astfel de situații gândindu-mă, la vremea aceea, că bătrânii nu mai vor să lupte pentru a-și păstra statutul de oameni întregi. Nu știam pe atunci cuvintele părintelui Arsenie Papacioc: „O, dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea!”. Câtă dreptate avea! Ce rotire de situație, ce schimbare de viziune! Cum trupul începe să facă presiuni asupra sufletului - la tinerețe, dar și invers: la bătrânețe sufletul dorește să tragă trupul în sus, ca Mântuitorul care i-a strigat cu glas mare la căpătâiul mortului: „Ție îți zic, scoală-te!”.

Istoric vorbind, eu am fost tânăr într-o lume bătrână, într-o lume veche - care se voia nouă: comunismul. Era o lume condusă de bătrâni satrapi, învechiți în rele. Erau dușmanii lui Hristos, Dumnezeul nostru cel tânăr, erau dușmanii entuziasmului, ai speranței, ai unei lumi diafane, transparente. Se închinau vițe­lului de aur, se închinau materiei văzute, oarbe, greoaie - ca și mintea lor. Se închinau unor legități fără să vadă Creatorul lor, admirau mecanismul fără să vadă Ceasornicarul. Pentru ei, lumea se termina pe buza mormântului, viața era fără un sens suprem, metafizic, era doar o șenilă biologică, un curs natural care se reproducea din generație în generație. Cum să poți fi tânăr într-o asemenea lume căzută, fără speranță și vlagă spirituală, fără combustie? Dar mai ales fără libertate...

Am detestat acea lume, n-am înțeles-o și n-am acceptat-o. Forma mea de rezistență și de amendare a ei, ca tânăr, era răzvrătirea. Răzvrătirea oarbă și ea, fără Dumnezeu într-o primă fază. Lucrul care mă deranja cel mai tare atunci era lipsa libertății. A libertății de orice fel - socială, religioasă, a discursului public, a lecturilor, a gustului propriu, a alegerilor de tot felul, cum ar fi fost locul de muncă, orașul, hainele, prietenii, soția, călătoriile etc. Eram înseriați: oameni gri cu frunțile plecate, care făceau automat, zile la rând, exact aceleași lucruri.

Însă duminica era o zi aparte, căci puteai merge la biserică. Și dintr-odată întreaga viață ți se schimba pe durata a două ore! Pășeai pe ușa bisericii și te întâmpina deja o altă lumină ambientală, un alt tip de miros (parcă tot Orientul se revărsa prin aromaticele lui), alt tip de desen al feței oamenilor, altă atmosferă sonoră și imagistică. Iar slujba, prin cuvintele ei sacre, te transpunea într-o altă realitate. Și acest lucru era profund detestat de comuniști, că le scăpai din „ordinea” lor pentru câteva ceasuri. Ieșeai din conjunctura mediului de gândire marxist-leninist, din sărăcie și din lipsuri, din frustrările acumulate și pășeai într-o altă lume, reală și ea: cea a eclesiei. Erau gustul și aroma Împărăției cerești, la care Biserica te îmbia să intri. Fără viză, fără pașaport, fără bilet de voie de la „tovarăși”. Și era o Împărăție lucrătoare, nu una statică. Unii teologi fac, în mod subtil, diferența dintre Raiul adamic și Împă­răția care se va instaura. Raiul era un loc de odihnă și contemplație în care sufletele se maturizau în condiții ideale, de „laborator”, fără experiența răului; pe când Împărăția este locul desăvârșirii lucrării specifice fiecărui suflet. Împărăția este dinamică, este mișcare, este cunoaștere a tainelor celor din veac, este contemplare activă și doxologie „din mers”. În Împărăție, toată lumea participă, lucrează, informată fiind asupra unei istorii care s-a încheiat, asupra unei bătălii care s-a sfârșit!

Or, acest lucru este exact ceea ce vor tinerii: să facă, să lucreze, să participe, să se implice! Curat, fără gânduri ascunse. În mod cert, Împărăția cerurilor are ca model tinerețea!