O întâlnire cu Eminescu

Eminescu a trecut de trei ori prin Teleorman. O dată chiar prin Alexandria, oraș aflat la numai 9 kilometri de comuna unde m‑am născut. Am izbutit să ajung de câteva ori, pornind prin timp înapoi, în vara anului 1867, când trupa lui Iorgu Caragiale, care‑l cuprindea și pe Eminescu, sosește la Alexandria, venind de la Turnu Măgurele, pentru a susține în fața iubitorilor de teatru de aici una dintre piesele din repertoriu. Printre spectatori s‑a numărat și Iacovache Noica, bunicul filozofului de mai târziu.

Au tras la hotelul Paspali. Pesemne că‑n salonul acestui hotel a avut loc și spectacolul. Cine era Eminescu atunci? Nu știa nici el prea bine cine, spre deosebire de mine, care știam.

Ca și la Turnu Măgurele, unde își făcuse timp să bată ulițele cu pasul și să bea o cafea la cafeneaua România sau la cealaltă cafenea din oraș, Zissu, Eminescu a pornit într‑o scurtă plimbare pe străzile Alexandriei, iluminate noaptea de felinare cu petrol. S‑a oprit pentru câteva momente în grădina publică, unde a văzut un bărbat trecut de prima vârstă venind din celălalt capăt al aleii circulare spre el și strigându‑l pe nume. Eu eram bărbatul acela.

‑ De unde știi cum mă cheamă? s‑a mirat băiatul de 17 ani ajuns cu trupa lui Caragiale la Alexandria.

‑ Știe o lume întreagă, i‑aș fi răspuns.

‑ Nu glumești?

‑ Cum să glumesc, domnule Eminescu?

‑ Domnule?!

‑ Măria Ta, de fapt, dar m‑am gândit că n‑o să înțelegi. Peste câțiva ani, însă..

‑ Fii mai limpede, omule. Spune‑mi ce dorești?

Mă gândeam să‑i spun c‑aș dori să‑i sărut mâna. Doar atât. Altceva nimic!

Ar fi crezut, însă, că s‑a întâlnit cu un nebun. Ceea ce și eram, într‑un fel. Dar nebun de fericire, că am putut să stau atât de aproape de el și chiar să schimbăm câteva cuvinte.

După aceea mi‑aș fi adus aminte de viitor, un loc despre care Eminescu nu știa pe atunci mare lucru, în vreme ce eu, venind dintr‑acolo, cunoșteam aproape totul, și‑aș fi găsit în mine îndrăzneala de a‑i vorbi despre ziua de 29 decembrie 1982, când el avea să‑i expedieze unui prieten din Iași o scrisoare. L‑aș fi rugat să șteargă din scrisoarea aceea următoarea frază: Aștept telegramele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie‑mi‑ar numele pe mormânt și n‑aș mai fi ajuns să trăiesc.

Poate chiar l‑aș fi certat puțin pentru o astfel de grozăvie, prezentă și‑n scrisoarea trimisă Veronicăi Micle, la 28 decembrie 1879.

‑Și noi? La noi nu te‑ai gândit? Cum să nu fi trăit? Ți‑au scris, într‑adevăr, numele pe o cruce, dar tu continui să trăiești. Și‑o să trăiești cât va trăi limba română. Așa să știi!

I‑am zis toate acestea pe nerăsuflate și m‑am întors ușor întristat în viitor, unde am rugat‑o pe mama să mă nască din nou. Tot la câțiva kilometri de Alexandria, ca să fiu mereu aproape de trecerea lui Eminescu pe aici.

P.S. Fără cartea, minunata carte Eminescu și Teleormanul. Un caz pentru istoria literară, a omului‑instituție Stan V. Cristea, n‑aș fi aflat poate niciodată de drumurile acelui băiat de 17 prin județul în care m‑am născut.