O lucrare de micșorare de sine

În limbajul spiritualității ortodoxe rugăciunea este numită de multe ori lucrare. Este numită astfel în aceeași idee precum și milostenia este tot o lucrare, sau auzim uneori spunându-se de lucrarea faptelor bune. Rugăciunea, lucrare de căpătâi a omului, nu este doar un act mintal, ci este o activitate care cuprinde întreaga ființă a omului, iar finalitatea ei este de a-l face pe om compatibil cu Dumnezeu. În textul trecut spuneam că în rugăciune omul trăiește și durerea venită din conștiința că viața lui trecătoare cu greu se acomodează cu veșnicia lui Dumnezeu și nu este capabilă să cuprindă întreaga revelație dumnezeiască ce se desfășoară la o scară care transcende vremelnicia vieții unui om. Același sentiment îl trăiește făptura și în fața poruncilor dum­nezeiești. Viața omului nu este suficientă pentru a ajunge la adâncimea duhovnicească și transformatoare a celor spuse de Domnul. În fața acestui orizont care ni se ridică, rugăciunea este lucrarea care îl face compatibil pe om cu veșnicia lui Dumnezeu, tocmai pentru că o avem moștenire de la Domnul Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat în timpul vieții Sale pământești în momentele cele mai dramatice. Din chipul smerit al Domnului Hristos desprindem ideea că un caracter important al rugăciunii este principiul ascetic, adică mişcarea noastră spre micşorarea de sine. Cea mai înaltă și profundă lucrare a rugăciunii este conducerea omului spre această micșorare de sine, numită în termeni teologici chenoză. Prin viața noastră limitată, marcată de neputințe și căderi perpetue, nu ne putem asemui desăvârșitei viețuiri a Domnului Hristos în această lume, dar prin caracterul ascetic al rugăciunii, adică miș­carea noastră spre micșorarea de sine, ne asemuim cu Domnul în chenoza Sa, în micșorarea Sa pentru a veni în maximă apropiere față de noi.

„Dumnezeu Cel Smerit «Se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har» (I Petr. 5, 5; Mt. 23, 12). Harul este viaţa Lui, a lui Dumnezeu şi El dă viaţa Sa celor care tind spre asemănare cu El. Cine se smereşte pe sine acela se va înălţa. Având în vedere aceasta, principiul asceticii noastre este mişcarea spre micşorarea de sine şi nicidecum zădărnicia mândră către autopreamărire. Calea noastră este calea lucrării apofatice prin micşorarea noastră în urmarea lui Hristos, Care S-a micşorat pe Sine şi încă până la moartea pe cruce (cf. Filip. 2, 5-9). Cu cât mergem mai adânc în jos, cu atât mai radical ne curăţim de urmările mândrei căderi a protopărintelui nostru, Adam. Şi, când inima noastră devine curată (Mt. 5, 8), atunci Se sălăşluiesc în noi și Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh şi noi ne introducem în realitatea nestrămutată a Împărăţiei lui Dumnezeu, unde măreţia nemărturisită este strâns legată de o smerenie şi de o blândeţe corespunzătoare. Însăşi Întruparea Dumnezeu-Cuvântului este, de asemenea, micşorare, firesc ontologică iubirii dumnezeieşti. Tatăl Se micşorează întreg pe Sine în naşterea Fiului. Şi Fiul nu Îşi însuşeşte nimic şi dă totul Tatălui. Micşorarea noastră se exprimă însă prin aceea că noi lăsăm tot ceea ce ne este drag pe pământ, pentru a împlini porunca: «Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla» (Mt. 16, 24-25) şi din nou: «Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu» (Lc. 14, 33)”, ne învață atât de frumos Cuviosul Sofronie Saharov.