O vatră de odinioară a spiritualităţii române

Preotul Modest Antonovici, paroh la Rădăşeni mai bine de 30 de ani, a fost un om pastoral, apropiat de enoriaşii lui. Când ajungea la bolnavii care nu mai puteau merge la biserică pentru a-i împărtăși, oficia înainte de a-i face părtași Sfântului Trup și Scumpului Sânge al Domnului slujba Aghesmei. Întrucât părintele era bătrâior și mergea mai greu, îl ducea un om din sat cu căruța. Când pleca de la biserică își punea epitrahilul pe grumaz și purta cutiuța cu Sfânta Cuminecătură în mâini. În momentul plecării prin sat suna clopotul, iar oamenii spuneau: Iată, preotul merge să împărtășească pe cineva. Când trecea căruța, oamenii știau despre ce este vorba, unii se închinau și salutau cuviincios pe preot.

Nu cred că în perioada respectivă era vreo familie care să nu primească preotul la Ajun.

Întrucât parohia era răsfirată, cu diferite distanțe între case, preotul începea dis-de-dimineață, iar oamenii așteptau la poartă, cu lumânarea aprinsă, venirea păstorului de suflete.

Cu prilejul nunților se adresau invitații pentru tot satul, de către un vornicel care mergea din casă în casă și oferea câte un pahar de țuică, în general bărbatului din gospodărie, anunțând că în duminica cutare va fi cununia, iar ospăţul la Căminul cultural sau la casa respectivă, ori unde aveau spațiu (chiar şi în corturi), pentru a participa destul de mulți oameni.

Înmormântările se pregăteau după tradiția satului, credincioșii îngrijindu-se din vreme, mai ales cei bolnavi. Oamenii țeseau la război traiste mari, cu baieri din lână curată sau prosoape de artizanat. Acestea se aşezau la sicriu, capac, năsălia cea mică (în care se așezau colacii și coliva), la cele două cruci și la crucea repausatului, la cele două prapori, la cele două felinare și la cele două sfeștnice. La slujbă erau poftiţi cel puțin doi preoți, în alte cazuri și mai mulți, iar aceștia primeau un pod, care însemna doi metri de pânză, un prosop, un colac și alte milostenii pentru a-l pomeni în perioada următoare. Pomana se făcea de obicei acasă, iar pentru aceasta se îngrijeau rudele, vecinii și apropiații celui mort. O zi, două, se făcea clacă, se pregăteau sarmale, ciorbă, se coceau colacii și cozonacii în cuptor, iar unele familii pregăteau plăcinte și alte bunătăți. La masă erau cel puțin 80-100 de persoane, uneori și mai multe în cazul în care răposatul era tânăr, bun gospodar ori o persoană foarte cunoscută.

În trecute vremuri, locuitorii zonei se ocupau de creșterea animalelor și de cultivarea pământului. Aveau mai multe soiuri de mere, dintre care unele erau așteptate pe piețele din orașe cunoscute, cum ar fi Viena sau Budapesta. În preajma sărbătorilor de iarnă erau clienți care așteptau fructele de la Rădășeni, până în vremea regimului comunist, când nu au mai putut fi duse peste hotare, doar în diferite locuri din țară, fiind apreciate pentru faptul că satul se află într-o depresiune cu microclimat aparte, iar fructele (merele, perele, poamele) au o dulceață și un gust deosebite.

Era, așadar, o trudă a brațelor, dar și una a minții. Când se coceau zarzărele (caisele), cireşele, prunele, sătenii duceau mai întâi preotului. După ce făta vaca, prima brânză sau corasla era dusă preotului, după aceea, când tăiau porcul, o bucățică de carne, slănină sau altceva, tot preotului îi ofereau întâia oară. Alte roade, la fel, erau duse preotului la primul cules pentru a primi binecuvântare. Nu mai vorbesc de binecuvântarea bucatelor la Sfintele Paști. Atât biserica, dar și curtea erau pline de coșuri.

Este bine ca aceste tradiții frumoase, legate de ierurgiile și Tainele Bisericii, să fie păstrate, pentru că altfel pierdem lucruri importante, cu semnificație profundă în viața credincioșilor.

De-a lungul timpului, satul a fost vizitat de către mulți oameni cunoscuți, nu doar slujitori ai Bisericii, ci și persoane care au avut demnități înalte, mai ales în Moldova.

A.D. Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiana declara Rădășeniul cel mai frumos sat din Moldova, iar Alexandru Ioan Cuza venise special să-l întâlnească pe deputatul Ion Grumăzescu, care își avea obârșia la Rădășeni și luptase mult pentru alegerea lui Vodă Cuza.

În vremea stăreției părintelui Cleopa la Mănăstirea Slatina, după ce a plecat de la Sihăstria, părintele i-a rugat pe tâmplarii din Rădășeni să facă un Altar de vară aici, întrucât slujbele se făceau afară la sărbătoarea Schimbării la Față și venea foarte multă lume. În acel Altar de vară au slujt Mitropoliții Sebastian Rusan, Iustin Moisescu, Teoctist Arăpașu, Episcopul Partenie Ciopron și, adeseori, părintele Cleopa, nu doar la hram, ci și în timpul verii, când curtea Mănăstirii Slatina era plină de pelerini.

De asemenea, satul a fost vizitat de foarte mulți ierarhi. În satul Rădășeni au poposit, în ultimii 50-60 de ani: Iustin Moisescu, Teoctist Arăpașu, Antonie Plămădeală, Pimen Zainea, Eftimie Luca, Adrian Hrițcu, Ioachim Giosanu, Gherasim Cucoșel Putneanul, Irineu Crăciunaș Suceveanul, Andrei Moldovan, Galaction Stângă, Ambrozie Meleacă, Visarion Bălțat, Macarie Drăgoi, Varlaam Ploieșteanul, Calinic Botoşăneanul, Emilian Crișanul și alții.

Între marii călugări, amintesc că părintele Cleopa a poposit de multe ori în Rădășeni, cuvântând în câteva case în care a și oficiat Sfântul Maslu, slujbe de pomenire, chiar și înmormântări. Unele case încă se păstrează. Le-am fotografiat și așezat într-o monografie, gândindu-mă că, probabil, nu vor mai rezista peste ani.

Împreună cu părintele Cleopa au venit de câteva ori în sat cuviosul părinte Paisie Olaru, arhimandritul Andrei Scrima (viețuitor pe atunci) la Mănăstirea Slatina, arhimandritul Arsenie Papacioc, ieroschimonahul Daniel Sandu Tudor, arhiman­driții: Clement Haralam, Dosoftei Șcheul, Arsenie Butnaru, Mihail Daniliuc, Valerian Radu și mulți alții.

O mare binecuvântare pentru zona amintită este faptul că într-o vreme de secetă cumplită, în 1921, locuitorii satului au apelat la starețul Mănăstirii Râșca, arhimandritul Veniamin Piticariu, Cavaler al Imperiului și cunoscut misionar, să aducă în procesiune icoana Maicii Domnului, pentru că oriunde ajungea această icoană ploua. Prin rânduiala lui Dumnezeu, icoana pictată în Muntele Athos a rămas în biserica satului, iar arhimandritul Veniamin Piticariu a cerut ca, atunci când va trece la Domnul, să fie îngropat lângă sfântul locaș, lucru care s-a întâmplat câțiva ani mai târziu. Trupul lui, adus de la Mănăstirea Râșca, a fost așezat lângă biserica căreia îi făcuse această importantă danie.

În satul Rădășeni își au obârșia mai mulți slujitori ai Bisericii: călugări, călugărițe, preoți de mir, în total peste 50, dintre care vreo 12-14 preoți de mir și vreo 15 monahi (monahii) trăiesc, restul au trecut la Domnul. Unii dintre ei au fost misionari deosebiți, spre exemplu directorul Tipografiei Mitropoliei Moldovei de la Mănăstirea Neamț, arhimandritul Valeriu Neculăiasa, care a și fost o vreme stareț la Mănăstirea Sinaia (1950-1952) și slujitor la Catedrala Patriarhală din București. De asemenea, trebuie amintit protosinghelul Epifanie Acatrinei, stareț la Dumbrăvele și Râșca, care l-a ajutat mult pe Arhiepiscopul Epifanie Norocel, încă doi frați ai părintelui Valeriu Neculăiasa, ieromonahul Gherasim Câmpanu, duhovnic la Slatina, călugări de la Mănăstirea Neamț, dintre care unul econom al mănăstirii, Gherasim Grumăzescu, Dionisie Guia, viețuitor la Slatina în vremea părintelui Cleopa și apoi la Neamț, și exemplele pot continua.

Am consemnat toate aceastea pentru a sprijini păstrarea și continuarea tradiţiilor de altădată, care mai există încă în unele sate românești. Acestea vorbesc despre dragostea unor buni creștini care au avut duhovnici buni, dar care au arătat și ei atenția și respectul cuvenite păstorilor, ceea ce astăzi se întâlnește destul de rar.

Cred că, dincolo de evocarea satului tradiţional românesc, oricare ar fi el, cunoscut de unii dintre noi, trebuie să facem câte ceva pentru zona rurală, prin restaurarea bisericilor, a caselor de prăznuire, a caselor vechi. Ce bine ar fi dacă preoții, primarii, oamenii iubitori de artă şi de frumos, care au plecat din lumea satului, ar reface o casă sau mai multe și dacă comunităţile de la orașe ar restaura casele care resimt povara anilor şi lipsa de grijă a oamenilor, iar cu trecerea anilor ar putea dispărea.

Am văzut tot mai multe case care au dispărut, care nu mai sunt. Unele au fost vândute, altele nu mai au urmași. Să nu uităm cuvintele lui Grigore Vieru atât de frumos așezate în cântec, care sunt în anul acesta poate cel mai actual îndemn: Casa părintească nu se vinde…