Păcatul împotriva Duhului este păcatul împotriva lui Hristos

Am auzit, am și citit, desigur, cu toții despre diverse păcate, dar nici unul nu are o aură atât de înfricoșătoare precum „păcatul împotriva Sfântului Duh”, pentru că acesta, zice Scriptura, nu se va ierta niciodată. De asemenea, atunci când sunt exemplificate păcatele împotriva Duhului este menționată sinuciderea, la fel deznădejdea sau încrederea trufașă în iertarea lui Dumnezeu pentru păcate, dar fără pocăință etc. Totuși, se cuvine să subliniem aici că este posibil să fie și acestea păcate împotriva Duhului, dar în mod indirect, însă nu direct. Și se pare că această temă cuprinde o mică taină, pe care suntem chemați s-o deslușim.

În acest sens facem recurs la Sfânta Evanghelie unde este scris despre păcatul cel mai grav, anume acela împotriva Sfântului Duh, și observăm că acesta este menționat într-unul dintre cuvintele Domnului adresate fariseilor: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32). Avertismentul acesta este dat de Mântuitorul ca răspuns la remarca hulitoare a fariseilor adresată Lui: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beel­zebul, căpetenia demonilor” (Matei 12, 24). Apare totuși o întrebare aici: Cum se face că în contextul hulirii faptelor minunate săvârșite de Domnul este adus în prim-plan groaznicul păcat împotriva Duhului, ca o consecință directă a acestei hule, iar nu păcatul împotriva lui Hristos?

Și întrucât în cuvântul Domnului este menționată expresia „fiul omului”, se cuvine să lămurim mai întâi ce se înțelege prin această sintagmă prezentă de mai multe ori în Scriptură. Prin expresia în cauză este desemnat mai întâi omul în general și, apoi, cu precădere în Noul Testament, firea omenească a lui Hristos. Spre exemplu, în cartea prorocului Iezechiel, Domnul i se adresează de nouăzeci de ori prorocului prin numirea „fiul omului”. Această expresie este specifică tradiției ebraice și desemnează omul în general; așa cum o altă expresie ebraică „mânzul, fiul celei de sub jug”, de­semnează animalul de povară, printr-o expresie mai largă, de­scriptivă oarecum. Așadar, „fiul omului” exprimă atât firea omenească în general, cât și firea omenească a lui Hristos, iar Mântuitorul, atunci când grăiește, folo­sește această expresie cu ambele înțelesuri. De aceea, pentru o mai exactă percepere a graiurilor Sale, Mântuitorul adaugă uneori pronumele personal: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Matei 16, 13).

Prin urmare, atunci când spune: „Celui care va zice cuvânt împotriva fiului omului, se va ierta lui”, este limpede că unul dintre sensuri trimite la omul concret, și este vorba despre păcatele făcute față de un om, care se iartă, dar și față de firea omenească a lui Hristos, care, de asemenea, se iartă. Din ce motiv? Pentru că în acest mod Domnul a dorit să indice de unde vine iertarea păcatelor omului. De evenimentul asumării firii omenești de către Fiul lui Dumnezeu este legată iertarea păcatelor omului, în general - după cum se știe, inclusiv a păcatului strămoșesc -, Hristos fiind Mijlocitorul între om și Dumnezeu pentru ridicarea „păcatului lumii”. Este inutil să mai lămurim aici faptul că o iertare a păcatelor direct de Dumnezeu - așa cum susțin sectele neoprotestante - este un nonsens, întrucât acest fapt ar anula cu totul iconomia Întrupării.

Sfântul Athanasie cel Mare, legat de acest pasaj de la Matei 12, 32, scrie în una dintre epistolele sale (a IV-a către Serapion), următoarele: „Cercetarea textului dă la iveală…, cum amândouă felurile de hulă se îndreaptă spre El (Hristos). Dar și că pe Sine s-a indicat atât prin «Fiul omului» cât și prin «Duhul», pentru ca prin cea dintâi să arate partea trupească a Lui, iar prin «Duhul» să indice Dumnezeirea lui spirituală și inteligibilă și atotadevărată. Iar hula de neiertat a arăta-o ca pe aceea ce atingea pe Duhul, ca exprimând prin aceasta ceea ce este deosebit de trup, să indice Dumnezeirea Lui”.

Prin urmare, am ajuns acum la „hula de neiertat”, care este cea împotriva Duhului și, potrivit afirmației foarte clare a Sfântului Athanasie, acest păcat împotriva Duhului se cuvine a fi înțeles ca fiind acela care neagă Dumnezeirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, este păcatul împotriva evidenței prezenței Dumnezeirii în faptele lui Hristos, potrivit constatării Sale: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea” (Ioan 15, 24).

Iar aici trebuie subliniat faptul că acest păcat este valabil atât pentru fariseii contemporani Lui, cât și pentru toți cei ce până la sfârșitul istoriei se vor împotrivi lui Hristos sau chiar Îl vor socoti pe El mare proroc, învățător, întemeietor de religie etc., dar numai un simplu om.

Evanghelia ne dă mărturie despre faptul că Domnul a săvârșit multe fapte minunate și vindecări față de care poporul simplu nu s-a smintit niciodată, ci, dimpotrivă, a recunoscut în ele, îndată și fără echivoc, prezența puterii lui Dumnezeu: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere!” (Ioan 9, 32), după cum însuși orbul vindecat a mărturisit. În schimb, fariseii și cărturarii, în nebunia lor, spuneau „are duh necurat”. De ce, totuși, din faptele Lui minunate, nu-L numeau Dumnezeu? „Pentru că nu voiau”, ne clarifică situația Sfântul Athanasie! „Căci, precum din cele omenești Îl numeau numai om, din faptele care erau proprii lui Dumnezeu, nu-L mai numeau Dumnezeu, ci îl îndumnezeiau în locul Lui pe Beelzebul, ca să fie chinuiți împreună cu el, în focul veșnic”.

Nefiind iertat niciodată păcatul împotriva Duhului, acesta are drept consecință și plată chinul cel veșnic. Aceasta se întâmplă desigur nu pentru că este un păcat simplu, ci întrucât în esența lui acesta presupune o răsturnare, o inversare a realității, specifică lucrării lui satan - care, în limba ebraică, înseamnă „inversul lui Dumnezeu”! -, răsturnând întreaga concepție despre Dumnezeu și mântuire. Căci, spune Sfântul
Athanasie, „aceștia nu aruncă numai cele sfinte înaintea câinilor, ci și Îl aseamănă pe Dumnezeu cu diavolul și spun de lumină că este întuneric”. Și, de asemenea, prin această hulă ei tăgăduiesc cu bună știință însăși mântuirea; iar aceasta, conchide același Sfânt Athanasie, „pe drept cuvânt, căci cel ce neagă pe Fiul, pe cine, rugându-L, Îl va avea ca Mântuitor?”.