Părintele Cleopa cel de ieri, de azi, dintotdeauna

Comparaţia lui Eminescu din „Epigonii“ referitoare la Anton Pann, dincolo de strălucirea sa de bijuterie poetică, e tâlcuitoare până-n adâncuri în privinţa a ceea ce-a fost unicitate în scăpărătorul spirit pannesc. „S-a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.“ Dacă printr-o minune s-ar fi întâmplat să vieţuiască în acelaşi timp şi să-l fi cunoscut pe părintele Cleopa, poetul pelerin pe la chinoviile Neamţului poate n-ar mai fi oftat mâhnit: „S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale neînturnată“. Acea isteţime de proverb, ar fi putut constata Eminescu, nu se stinsese. Izvorul cel mănos nu secase. Lucra prin alţi şi alţi fii ai pământului românesc, precum monahul Ilie Cleopa. Din când în când asemenea oameni glăsuiau din poruncă Dumnezeiască. Ei reprezentau, cum am spus şi eu, şi alţii la centenarul părintelui Cleopa, celebrat la Mănăstirea Sihăstria în 26, 27 aprilie 2012, acea aristocraţie a lumii rurale româneşti. Din plasma acesteia s-au ivit cei care purtau în fiinţa lor miresmele înţelepciunii ancestralului univers, cămară plină de comori a neamului românesc. Din mediul sătesc au ieşit în veacurile al XIX-lea şi al XX-lea mulţi dintre cărturarii ţării. Trecuţi prin şcoli înalte, ei şi-au dobândit un loc respectat în panteonul marilor valori mondiale. Din aceeaşi umilă alcătuire a ruralităţii noastre s-au ridicat şi au vorbit lumii în felul lor unic şi oameni cu mai puţină şcolire. Ei trecuseră însă prin marea şi neegalata şcoală a vieţii ţărăneşti. Toate sevele atât de viguroase şi fremătătoare din acea grădină se distilau în amforele unor astfel de făpturi, dându-le puterea să scoată la lumină splendorile de sub crusta aparenţelor şi să lase slobodă a pulsa lucirea aceea de aur pur a culturii populare. Se petrecea ceva similar, în alt plan însă, cu ceea ce observase cu atâta pătrundere şi originalitate George Călinescu în exegeza sa eminesciană. Criticul o afirmă în felul său inconfundabil înspre finalul monografiei „Viaţa lui Mihai Eminescu“: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale“.

 

Printr-un proces asemănător s-a ivit din huma satului românesc un Creangă, ale cărui scrieri poporale etalau zestrea cea bătrână şi mereu sporită a înţelepciunii, humorului şi zicerii măiastre ale generaţiilor şi generaţiilor de oameni ai lumii ţărăneşti. Aidoma a crescut în ograda cea largă a Bisericii noastre Cleopa Ilie, monahul paradigmatic. Deşi înconjurat cu toată slava ca un profet de suflarea credincioşilor, preţuit de cler, cin şi de ierarhie, Sfinţia Sa a rămas în toată lucrarea smeritul ţăran înţelept, acel deştept al satului care înţelepţeşte şi pe ceilalţi cu ştiinţa lui, adăugând ceva celor moştenite, dar mai ales dăruind cu har şi în chip propriu merindele gândirii celor care l-au premers. În invizibilul cufăr, de care nu se despărţea niciodată, călugărul ducea, oferindu-l semenilor, un tezaur preţios şi nepieritor. 

 

Părintele Cleopa Ilie se cărturărise în felul său. Umblase ca autodidact prin cărţile cele mai însemnate ale literaturii teologice, dar împreunase aceste agoniseli cu cele poporale şi le altoise pe trunchiul său de om cu darul vorbirii haristice. Mintea sa era parcă tot timpul în efervescenţă. Darurile şi calităţile Sfinţiei Sale îmbrăcau însă haina smereniei necăutate. Prin osmoza acestor componente de personalitate luase naştere făptura pământeană prin gura căruia cuvânta Dumnezeu. De asta oamenii se perindau fără contenire pe la chilia sa ca de pusnic şi-l ascultau sorbindu-i zisele. Tot ceea ce rostea suna parcă neauzit şi cu ecou prelung. Chilia sa a rămas ca în vremea când se nevoia aici, rugându-se smerit pentru mântuirea sa şi a neamului său românesc şi fiind ascultat de Dumnezeu. Lumea credincioşilor păşeşte aici şi stă pe cerdacul ce-a fost amvon şi-l aşteaptă să se întoarcă să-i primească binecuvântarea şi să-i audă zisa cu sonorităţi de colind şi pluguşor: „Mânca-v-ar raiul !“ Din înălţimile Raiului pogoară în chilia pustniciei.