Părintele Teofil Părăian, În nădejdea învierii

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, recomandă spre lectură volumul În nădejdea învierii - Predici la înmormântări al părintelui Teofil Părăian (Editura Basilica, 2010), volum care, împreună cu celelalte cărţi şi înregistrări ale părintelui, ne face să-l preţuim pe autor ca pe un misionar, ca pe un semănător de duhovnicească bucurie.

"Cartea de faţă" - scrie Preafericitul Părinte Daniel - "reuneşte predici sau cuvântări ţinute de părintele Teofil Părăian la înmormântările unor cunoscuţi ai sfinţiei sale sau ale unor persoane apropiate de Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. De asemenea, cartea cuprinde şi cuvântări la slujba de pomenire a unor ierarhi; iar pentru că între timp părintele Teofil a trecut la cele veşnice, în finalul cărţii sunt cuprinse şi cuvântările ţinute de alţii la înmormântarea sa. Deşi conţinutul acestei cărţi a fost ocazionat de împrejurări triste, când oamenii îşi iau rămas bun de la cei dragi mutaţi la cele veşnice, lecturarea ei se dovedeşte a fi o sursă de lumină şi nădejde pe care părintele Teofil ne-a lăsat-o ca moştenire spirituală. Parcurgând paginile acestei cărţi, observăm că iubitorul de Dumnezeu, Teofil, "este prieten şi cu viii şi cu morţii", fiindcă prietenia adevărată este o legătură netrecătoare, care izvorăşte din iubire, ca rod al credinţei în Dumnezeu, iar iubirea noastră rămâne în veac, pentru că "Dumnezeu este iubire" (1 Ioan 4,8)."

Predicile sunt structurate, de obicei, în două părţi: la începutul şi în cea mai mare parte a cuvântului părintele teleoghiseşte pe teme legate de Sfânta Liturghie, Naşterea, Patimile şi Învierea Domnului, viaţa şi moartea, trecutul, prezentul şi viitorul, virtuţile, viaţa de mănăstire. Altă dată se opreşte asupra unui verset din Biblie sau a unei cântări a Sfintei Liturghii. Predicile sunt vii, ca ale cuiva care le-a spus din suflet către suflet. Chiar părintele Teofil recunoştea că "nu am scris cărţi la masa de scris, le-am vorbit ş…ţ sunt cărţi vorbite. Se cunoaşte din text că sunt cărţi vorbite".

În a doua parte a predicii, de obicei, spune câteva cuvinte despre persoana adormită. Se întâmpla uneori să nu-i fie cunoscută, şi atunci, întreba dacă mersese la biserică şi se bucura foarte mult când afla că avusese o viaţă spirituală bogată.

Părintele Teofil repetă că morţii sunt mai vii decât noi. Nu doar pentru faptul că noi, când ne gândim la cei trecuţi la cele veşnice, îi simţim vii, continuând să trăiască în inima noastră, dar şi pentru că viaţa de pe pământ este sub măsura celei veşnice. De altfel, "Dumnezeu nu-i al morţilor, ci al viilor, pentru că toţi sunt vii în El".

Fricii de moarte şi tristeţii le este opusă bucuria credinţei: "Noi trăim prin credinţa aceasta şi, de aceea, nu ne înspăimântăm nici de moarte, nu ne înspăimântăm nici de boală, pentru că ştim că nu suntem singuri, ci suntem cu Domnul Hristos. Credinţa noastră oricum - aş vrea să ţineţi minte lucrul acesta! - este o credinţă despovărătoare. E o credinţă care ne despovărează şi de deznădejde, ne despovărează şi de nemulţumire, ne despovărează şi de păcate, ne despovărează şi de neîncredere. Credinţa noastră este o credinţă care ne ridică mai presus de lumea aceasta, credinţa noastră e credinţa care a biruit lumea".

Celor care se întreabă cum să întâmpine moartea, părintele le răspunde că "omul nu poate face nimic în faţa morţii decât să moară; şi moare. Dar moare nu de tot şi moare nu deplin, ci moare doar după partea trupească. Omul trebuie să se pregătească pentru moarte aşa cum se pregăteşte pentru viaţă: să facă din viaţa lui o viaţă plăcută lui Dumnezeu, o viaţă de care să se bucure Dumnezeu. Fiecare zi să fie sfântă, desăvârşită."

Întrebat cum se simte în faţa morţii, a spus că nu se simte mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe. Chiar dacă ştia că era bătrân, nu se simţea bătrân, nu se simţea în faţa morţii.

Este foarte impresionantă predica la înmormântarea Mariei Marcu (Zărneşti, 30 decembrie 2006). Este o pildă vie despre recunoştinţă. Recunoştinţa nu este recomandată, aşa cum fac de multe ori preoţii, de pe poziţia superioară a unui cunoscător, ci este un sentiment trăit şi mărturisit, cuvintele provenind din adâncul inimii. Ne-am dori cât mai multe predici din acestea, în care preotul nu doar să ceară, nu doar să înfricoşeze, ci să fie pildă de trăire a virtuţilor, o Evanghelie întrupată. Predica începe cu exemple biblice referitoare la recunoştinţă. Urmează o povestire foarte scurtă, un răspuns al Sfântului Vasile cel Mare, care, fiind întrebat ce stare sufletească trebuie să aibă cineva care a primit o binefacere, faţă de binefăcătorul său, a răspuns că trebuie să aibă starea aceea pe care a

avut-o Sfântul Apostol Petru, când Domnul Hristos a vrut să-i spele picioarele.

Apoi cuvântul se apropie de viaţa reală, de Maria Marcu, care s-a ostenit şi a lucrat mult la mănăstire. Pentru anii de muncă împliniţi de această femeie, părintele Teofil o cinsteşte şi îşi exprimă recunoştinţa, se roagă lui Dumnezeu să-i ierte eventuala nepăsare, iar pe ea

s-o odihnească cu drepţii şi cu sfinţii, aşa cum şi el o odihneşte în inima sa, inimă despre care spune că nu are decât intrări şi că ieşiri nu are.

Părintele se recunoaşte prieten cu morţii, cu toţi aceşti oameni pe care-i conduce pe acest ultim drum cu rugăciune, cu gânduri bune, purtându-i în inimă. Şi asta "pentru că dacă ne mutăm locul, nu ne mutăm şi gândurile, nu ne mutăm şi simţirile, rămânem ce am fost. Rămânem ce am fost pentru veşnicie, şi mergem în veşnicie cu ce am realizat aici, pe pământ".