Patriarhul Daniel - exeget brâncușian

Oamenii fost-au plăs­muiți de Dumnezeu ca făp­turi în care să sălășluiască, conlucrând și făurind unicitate ființială, o multitudine de euri. Însemnătatea și rostirea lor sunt diferite de la viețuitor la viețuitor, iar arătarea acestora în fața semenilor are uneori darul să surprindă, luminând fațete neștiute și nebănuite de personalitate. Se petrece această minunată revelare aidoma ivirii sclipitoarelor pulsații iscate de o rază de lumină care cade pe supra­fața șlefuită a diamantului. Aceasta a fost impresia ce mi-a lăsat-o pre­zența Patriarhului Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, la un eveniment memorabil în Aula Universității de Arte „George Enescu” din Iași. Înaltul ierarh primea în acea zi de 14 ianuarie 2006 din partea prestigiosului așezământ academic, prin rectorul acestuia, compozitorul Viorel Munteanu, tit­lul de Doctor Honoris Causa. Potrivit cutumei, cel onorat cu prețioa­sa distincție, una de recunoaștere a meritelor deosebite pe tărâmul vieții publice, a culturii și educației în special, trebuia să rostească o prelegere prin care să încununeze respectivul ceremonial. Tema aleasă de Mitropolitul Daniel spre a fi prezentată selectului auditoriu a surprins puțin, pentru că ieșea din sfera de preocupări ce defineau personalitatea sa prodigioasă, una polivalentă, cu deschideri generoase spre domenii multiple, îmbrățișate cu rigoare, pasiune, înțelegerea în­sem­nătății fiecărui cuvânt al său și cu un respect deplin pentru cei că­rora li se adresa. Ierarhul, ca o figură proe­minentă a intelighenției noastre, putea aborda la înaltă ținută teme din afara teologiei, dar intrarea în regatul sculpturii era una surprinzătoare cu adevărat.

 Pe măsură ce vorbirea curgea, captivând asistența numeroasă, surpriza se metamorfoza în admi­rație. Prelegerea se intitula „Materia sculptată - epifanie a luminii Creatorului. Spiritualitatea în opera lui Brâncuși”. Subiectul religio­zi­tății bizantine a operei lui Brân­cuși, unul din titanii sculpturii universale, cel care a revoluționat arta tridimensionalului, fusese abordat de mari spirite ale culturii noastre ca Dan Botta și Mircea Eliade. Acest aspect important al creației brâncu­șiene nu fusese, din păcate, tratat în complexitatea sa și a rolului ce l-a avut în remodelarea după două milenii de către Brâncuși a sculp­turii. Marele sculptor întrezărise, atât ca un credincios practicant încă din copilărie și mai apoi ca slujitor al Bisericii, cântăreț și paracliser, la Craiova, București și Paris, aceas­tă cale de schimbare la față a sculpturii ce se deschidea făgăduitor prin apelul la tezaurul credinței adevărate, cea ortodoxă. O asemenea dimensiune se întrupa în cuvântul celui distins cu titlul de Doctor Honoris Causa într-o înlănțuire de argumente solide. Se deschidea o fereastră în ramele căreia îl descopeream pe Brâncuși într-o lumină nouă. Se împlinea zicerea ca de Pateric a artistului, citată de cuvântător: „Nu căutați formule obscure sau mistere. Căci ceea ce dăruiesc eu este bucurie curată. Contemplați lucrările mele până le vedeți. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut”.

 Ascultam dizertația cu bucuria nu doar de a descoperi o necunoscută ipostază a acestei personalități emblematice a Bisericii Ortodoxe Române, ci și cu încântarea de a re­cepta o demonstrație cu o puternică armătură argumentativă, limpede alcătuită și cu meșteșug slovenită. Prelegerea reușea să propună un nou mod de interpretare a operei brâncușiene și o definire într-o paradigmă inedită a mește­ru­lui de la Hobița, aceea de „sculp­tor creștin ortodox”. Afirmația, de bună seamă curajoasă, ce ar fi putut să întâmpine rezervele unora dintre exegeții brâncușieni, se susținea pe piloni puternici. Fiecare aserțiune avea în spate fapte și o hermeneutică subtilă și convingătoare. Patriarhul cuvânta ca din amvon și vedeai cu privirile felul în care Brâncuși își durase opera ca un credincios trăind și creând în interiorul lumii izvodite de Dumnezeu. Discursul se articula inspirat de mărturisirile sculptorului din „Aforisme” și se zidea din analiza mecanismelor care au generat operele cele mai grăitoare, cu o cuprinzătoare etalare a caracteristicelor artistice ale acestora. Prin interpretarea în cheie creștin-ortodoxă a „Rugăciunii” (1907), sculptură aflată în Cimitirul din Buzău, expresie sublimată a hieratismului bizantin, se sublinia mesajul viguros al acestei opere, ce e una de referință privind grăirea în duhul credinței în Dumnezeu. Autorul prelegerii venea să nuanțeze și să adauge tâlc remarcilor critice care consideraseră creația respectivă ca fiind chipul reculegerii în fața morții, afirmând concluziv că „rugăciunea este starea de comuniune spirituală vie a omului cu Dumnezeu, Izvorul Vieții, dar și cu cei care prin moarte s-au mutat la Domnul” și „odihnesc în Domnul”, „fiind uniți în sufletul cel nemuritor cu El prin credința mai tare decât moartea”. Cu „Rugăciunea”, glăsuia Doctorul Honoris Causa, „...pentru prima oară regăsim această nouă manieră de a privi sculptura”. Lucrările ce-au urmat, „Păsările”, îndeosebi, și culminând cu Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu, îndreptățesc să se spună că Brâncuși e un „sculptor creștin ortodox” și că el, potrivit susținerii elocvente din acest studiu, „a unit credința cu arta”. Prin această unire, ceea ce reprezenta o noutate, Brâncuși a modificat substanța acestei arte, așa cum se statuase până la dânsul. Ruptura, benefică pentru revigorarea sculpturii, s-a produs prin puterea și cutezanța acestui creator român de statură universală, ce-s de natură divină. Brâncuși a avut fericita idee de a renunța la reprezentările exterioare, pătrunzând prin modul lui de a sculpta înlăuntrul realității, de unde a scos miezul uranic al Luminii. Lumina Creatorului. Aceasta conferă unicitate și caracterul nepereche al creației brâncușiene. Este aspectul reliefat cu pregnanță în prelegerea Patriarhului Daniel de la acea solemnitate din 14 ianuarie 2006: „Întreaga operă a lui Brâncuși e marcată de aceste adevăruri esen­țiale. Și anume, în primul rând, lumina interioară a materiei, pe care o sesiza el, este o epifanie sau un veș­mânt al luminii necreate, al harului, care leagă între ele originea și finalitatea universului”. La sfârșitul acelei cuminecări a cunoașterii înțelepte plecam convins că Brâncuși e un „sculptor creș­tin ortodox”. Îmi aminteam, în ace­lași timp, de un alt chip ales al Bise­ricii Ortodoxe Române, de Patriarhul Miron Cristea, care în 1895, la Universitatea din Budapesta, găsea la fel o formulare, ce-a făcut istorie, în teza sa de doctorat „Eminescu, via­ța și opera. Studiu asupra unor creații noi în literatura română”. Tâ­nărul de atunci Elie Cristea îl caracterizase pe poet cu o formulare ce avea să dăinuie și să intre în con­știința națională, aceea de „Luceafăr al poeziei române”. Un destin similar pare a avea și sintagma Patriarhului Daniel despre Constantin Brâncuși, un alt geniu al româ­nității. Albumul, în care s-a regăsit în veșmânt tipografic de gală acest nou concept din prelegerea de la Iași din acel ianuarie 2006, ce a cunoscut două ediții, 2007 și 2013, a impus în cercetarea brâncușiană acest punct de vedere și l-a consacrat pe Patriarhul Daniel ca un exeget al lui Constantin Brâncuși.