Pelerinajele, izvor al nădejdii şi rezistenței sufletești a României profunde

Toamna este anotimpul care atinge probabil cel mai adânc inima României profunde, când, din toate colţurile ţării, românii cei mai demni şi cei mai liberi, tocmai prin credinţa lor viu mărturisită, se unesc, cu zecile şi sutele de mii, pentru a participa, trup şi suflet, la cele mai mari pelerinaje de la noi: la Sfânta Cuvioasă Parascheva, în Iaşi, şi la Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, în Bucureşti. Toamna îi aduce împreună pe cei ascunşi şi neştiuţi, din România tăcută, dar care acum fac cunoscută întregii lumi această Românie impresionant de numeroasă şi de însufleţită, prin credinţa pe care o mărturisesc drept izvor al nădejdii şi al rezistenţei sufleteşti a unui neam.

Într-o vreme în care dezbinarea, izolarea, fragmentarea şi împărţirea în tabere opuse sunt resimţite ca simptome dureroase ale degenerării şi confuziei axiologice în care a ajuns societatea de azi, toamna scoate la iveală o altă Românie: unită într-o inimă şi într-un duh al comuniunii calde şi roditoare de multe minuni şi bucurii, nebănuite de omul grăbit şi agitat, care nu mai poate poposi în tăcere, fiindcă nu mai are aşezarea sufletească pe care o insuflă starea de rugăciune, odată cu coborârea minţii în inimă (fără coborârea gândurilor în liniştea inimii, rugăciunea nu poate avea loc).

Aceste mulţimi de pelerini care se revarsă pe străzi, ca un sânge fortifiant pompat din inima neamului în trupul ţării (cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, Ortodoxia este „inima ­neamului nostru”), sunt o contrapondere vie la lumea postmodernă dezrădăcinată, lipsită de conţinut, de graniţe şi de coerenţă, fluidă - rezultat al masificării şi atomizării societăţii sub tăvălugul globalizării, precum şi un efect al contaminării ei de realitatea virtuală.

Cinstirea nepreţuitelor moaşte prin participarea răbdătoare la prăznuire este resimţită de suflet ca o îmbrăţişare a sfinţilor, dătătoare de mângâiere şi de har. În afara acestei Românii ce-şi regăseşte unitatea şi se regenerează, în tăcere, prin comuniunea cu sfinţii ei, transfigurând astfel suferinţa în cale către comuniune şi Înviere, omul care nu a cunoscut vreodată această îmbrăţişare binecuvântată a sfinţilor cade sufleteşte, nemaigăsindu-şi rost şi alinare. Sufletul lui devine închistat în rutina grijilor lumeşti sau alunecă în împietrire, chiar dacă omul se află într-o fugă permanentă, rătăcind prin lume, într-o căutare neîmpăcată a unui sens care să-i umple pustiul sufletesc, însă pe care nu-l va afla niciodată în afara lui Dumnezeu.

Şi Sfântul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, a rămas tăinuit şi neştiut preţ de trei veacuri, până când Dumnezeu a scos la iveală comoara sfintelor sale moaşte, spre mângâierea şi vindecarea a mulţimi de credincioşi. Acum este veghetor al acestei Românii tăinuite, ce-şi poartă crucea cu răbdare şi nădejde, fără a se clătina în credinţă, în ciuda degringoladei şi a descompunerii ce domnesc în jur. Ea îşi păstrează verticala sufletească, între rădăcini şi cer, deşi nu iese în evidenţă. Pare un paradox modul cum, în mijlocul destrămării morale şi a stării accentuate de derivă în care se află societatea noastră de azi, stare care iese izbitor în evidenţă, se profilează aceste mulţimi de pelerini, purtând tainic/în linişte, dar în acelaşi timp viu şi generos, un mesaj stăruitor al nădejdii; confirmat apoi printr-o abundenţă de mărturii şi minuni.

La fel, în ciuda spectacolului destrămării dezolante a podoabelor şi veşmintelor naturii, toamna ne întâmpină cu pământul ei roditor: ei îi sunt asociate semnificaţii precum împlinirea, rodul bogat şi maturitatea. Pe lângă aceasta, belşugul culorilor ei calde, în care se pictează cerul şi pământul, mângâie sufletul şi îi alină neliniştile, înnobilează simţirile. Tot astfel, după ce, în tot timpul anului, au lucrat şi îngrijit tainic grădina sufletului lor, nevăzuţi şi neştiuţi, ascunşi precum nişte seminţe în pământul fertil al României profunde, pelerinii se adună în şiruri ne­sfârşite, în toamnă, pentru a culege şi a ne aduce ca mărturie roadele credinţei lor. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Ei sunt adevărata Românie. Iar acest belşug de roade binecuvântate, revărsate de Dumnezeu, ca răspuns la dăruirea şi râvna pelerinilor, prin cinstitele moaşte ale sfinţilor Săi ocrotitori ai cetăţilor noastre, mai pot salva România.