Pocăinţa să fie sinceră, continuă şi profundă

Părintele arhimandrit Zaharia Zaharou, un mare trăitor şi mărturisitor al Ortodoxiei şi ucenic al părintelui Sofronie Saharov, ne îndeamnă să avem o credinţă puternică în Dumnezeu, izvorâtoare din iubire şi smerenie, pentru că numai aşa vom primi răsplata înfierii, atrăgând harul dumnezeiesc ce ne luminează şi ne deschide inimile. Atunci când omul are gândul lui Hristos (Filipeni 2, 5), luminat fiind de Dumnezeu, îşi vede propria sărăcie lăuntrică, realizează faptul că fără Dumnezeu el nu este cu adevărat liber, că nu poate fi nicidecum autonom, ci că este dependent de Arhetipul său precum este pruncul de părintele său. Numai în acest chip se va putea împotrivi patimilor şi păcatului, pentru că va fi cuprins de acea frică dumnezeiască ce aduce înţelepciunea şi despre care amintea Solomon în proverbele sale: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7).

Totodată, părintele Zaharia Zaharou subliniază că omul îşi va putea afla negreşit inima, adică eul său cel mai lăuntric, „prin răbdarea ruşinii pentru păcatele sale în Taina Spovedaniei. Hristos ne-a mântuit pătimind pentru noi ocara Crucii. Asemenea şi credinciosul, atunci când iese în afara taberei acestei lumi (cf. Evrei 13, 11-12), neţinând seama de părerea şi de cinstirea ei, şi ia asupră-şi ruşinea propriilor păcate, dobândeşte o inimă smerită. Dumnezeu îi primeşte acest simţământ de ruşine pentru păcatele săvârşite ca pe o jertfă de mulţumită şi îl face părtaş harului ce izvorăşte din înfricoşata Sa Jertfă pe Cruce” (Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii: (1 Petru 3, 4, pp. 18-19).

Astăzi este începutul Postului Sfintelor Paşti, o perioadă în care suntem chemaţi să ne rugăm mai mult, să postim prin abţinerea de la alimente de origine animală, dar şi prin abţinerea de la păcate şi, desigur, să ne pocăim sincer pentru faptele rele pe care le-am săvârşit. În acest sens, rugăciunea trebuie făcută cu smerenie şi cu trezvie, pentru ca gândurile exterioare ce risipesc mintea să fie înăbuşite, iar gândul nostru să rămână permanent la Hristos. Postul, ca acţiune şi perioadă de curăţire a sufletului şi a trupului, trebuie unit negreşit cu rugăciunea, pentru că numai aşa credinciosul se poate pregăti cu adevărat în vederea întâlnirii sale cu Hristos Cel răstignit şi înviat. Din Predica de pe Munte a Mântuitorului aflăm că postul trebuie practicat cu discreţie şi în taină. „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 16-17). Totodată, vedem că postul este aşezat de Mântuitorul Iisus Hristos între „faptele dreptăţii”, alături de milostenie şi rugăciune (Matei 6, 1).

Însă, postul adevărat, pe lângă rugăciune, mai trebuie unit şi cu pocăinţa sinceră. Iar pocăinţa stă în strânsă legătură cu Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei, în cadrul căreia se iartă păcatele prin dezlegarea rostită de către preotul duhovnic. Duhovnicul nu trebuie însă să se limiteze doar la dezlegarea păcatelor. El trebuie să aibă în vedere şi tămăduirea sau vindecarea sufletului penitentului care se pocăieşte, prin stabilirea unui canon de pocăinţă, care nicidecum nu este o pedeapsă, ci, aşa cum spunea Părintele Patriarh Daniel, este „o reţetă de medicină duhovnicească”. Pentru că rănile provocate de păcate se vindecă numai printr-o pocăinţă sinceră, continuă şi profundă, să luăm aminte la cuvintele părintelui arhimandrit Zaharia Zaharou, care îndemna să arăm pământul inimii cu plugul pocăinţei şi să îl udăm mereu cu apa vie a harului, căci numai aşa va veni o vreme când se va lumina de ziuă şi Luceafărul va răsări în inimile noastre (2 Petru 1, 19).