Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Pocăinţa schimbă soarta oricărui război

Pocăinţa schimbă soarta oricărui război

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Sergiu Ciocârlan - 10 Iul, 2022

Zi de zi hăituiţi de nevoi, de griji, de socotelile fără sfârşit ale lumii acesteia - aşa trăim. Mereu abătuţi de gânduri care vin şi muşcă efectiv din noi şi ne surpă pe dinlăuntru. Totdeauna cu problemele noastre pe care ne temem să le mărturisim, fiindcă aproape nu găsim pe cineva care să ne înţeleagă sau să aibă măcar dispoziţia să ne asculte. Aşa murim zilnic. Mucenicim. Fiindcă războiul cel dinlăuntru e la fel de cumplit ca şi cel din afară. Ce soluţie avem atunci când suntem împresuraţi din toate părţile şi simţim cum toţi pilonii de susţinere ai vieţii noastre se prăbuşesc? Ţipăm deznădăjduiţi după ajutor. Şi Dumnezeu trimite semn.

La 25-26 iulie 1476 are loc bătălia de la Războieni. E despre înfrângeri şi cum le gestionăm mai ales când vin imediat după un mare succes. Neîmpăcat de înfrângerea de cu un an înainte de la Vaslui, sultanul Mehmed al II-lea vine în Moldova cu un efectiv armat de aproximativ 160.000 de soldaţi, în timp ce domnitorul Ştefan cel Mare nu are decât 12.000 de oşteni. Raportul este covârşitor. Psihologic, pare totul pierdut mai dinainte de a începe confruntarea propriu-zisă. Românii trăiesc acest sentiment al neputinţei, iar domnitorul mai mult ca oricare dintre ei. Dar nu fuge nici unul. Şi nu e vreme de văicăreală. Fără ajutor de la polonezi sau de la unguri, ba chiar nevoit să-i înfrunte cu o parte din oaste pe tătarii invadatori, Ştefan cel Mare îşi concepe strategia. Este strategia celui care luptă, chiar atunci când e conştient că înfrângerea este iminentă. Nimic nu este uşor. E cumplit de greu să lupţi unul împotriva a 10-13 duşmani, dacă nu imposibil. Şi totuşi românii intră în această confruntare. Ba chiar atacă primii, spre uimirea sultanului Mehmed al II-lea. Deşi luptă cu înverşunare, totuşi sunt copleşiţi de mulţimea turcilor. La 26 iulie 1476, Ştefan cel Mare se vede nevoit să se retragă. După cum consemnează cronicile, pierderile românilor sunt de 200 de morţi şi 800 de prizonieri, în timp ce de partea otomanilor sunt 30.000 de morţi. Sultanul atacă Cetatea de Scaun de la Suceava, Hotinul şi Neamţul, dar toate cetăţile rezistă, fiindcă fuseseră întărite din timp de domnitorul român. Dumnezeu rânduieşte ca o furtună straşnică să le distrugă flota şi, astfel, să nu mai poată ataca Chilia şi Cetatea Albă. Marele Mehmed al II-lea se vede nevoit să se întoarcă din Moldova fără succesul militar care a părut de la început mai mult decât asigurat. Ba mai mult, s-a cam şi grăbit să părăsească teritoriul românesc, fiindcă din urmă venea ameninţătoare oastea regrupată a lui Ştefan cel Mare.

Istoric, înfruntarea de la Războieni trece drept una dintre bătăliile pierdute de domnitorul Ştefan cel Mare. Şi totuşi Ştefan cel Mare este un învingător. Prin cumpătul tare cu care a întâmpinat această situaţie dramatică. Prin puterea pe care a însuflat-o oştirii sale atât de neînsemnate în comparaţie cu cea otomană. Prin felul în care a conceput strategia de luptă în astfel de condiţii. Dar mai ales prin conştiinţa care răzbate din cuvintele pe care le-a rostit după această bătălie: „Pentru păcatele mele a îngăduit Dumnezeu să fie înfrânţi creştinii de păgâni”.

Acesta este semnul pe care-l trimite Dumnezeu în istoria însângerată a ţării şi în istoria tragică şi nevăzută a fiecărei zile pe care o petrecem noi astăzi. Suntem covârşiţi de mulţimea neputinţelor, a ispitelor, a provocărilor. Primejdii sunt la orice pas „câtă frunză, câtă iarbă”. Nu sunt confruntări obişnuite, ci adevărate conflagraţii lăuntrice, încât murim, murim. Istoria cea văzută se reia înlăuntrul nostru. Cum procedăm?

Aşa cum a procedat domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Prima şi prima dată punem înainte conştiinţa acestui domnitor şi o facem să fie a noastră. Pentru păcatele noastre îngăduie Dumnezeu să fie înfrânţi creştinii de păgâni. Pentru păcatele noastre îngăduie Domnul să vină asupra noastră atâtea încercări, atâtea boli, atâtea cumpene mari cât istoria însăşi. Pentru păcatele noastre ne-am înstrăinat de singurul nostru ajutor, Domnul Cel ce dă izbânda în situaţii imposibile pentru om. Această conştiinţă îndeamnă neîncetat la pocăinţă. „Am ajuns în iadul cel mai de jos. Fiindcă am greşit faţă de Tine, Doamne. Am căzut în umbra morţii, fiindcă Te-am mâniat cu păcatele noastre.” Eu, ca persoană, şi noi, ca neam.

De aici începe lupta împotriva acelui Mehmed al II-lea căruia i se spunea „Cuceritorul”, din 1453, de când cucerise Constantinopolul. Lui Ştefan cel Mare nu i-a fost frică de acest titrat „Cuceritor”. Conştiinţa lui era aceasta: „Doamne, pentru păcatele mele, Tu mă poţi da în mâna acestui păgân, pe mine şi pe ­neamul pe care mi l-ai încredinţat. Dar Tu ştii şi pocăinţa mea. Fă după cum voieşti”. Iar Domnul n-a îngăduit pierzarea, deşi, omeneşte, totul era pierdut.

Este atât de minunat, încât pare că-i basm. Dar e istorie şi semn de la Dumnezeu. Pocăinţa mişcă roata istoriei într-un sens neaşteptat. Pocăinţa e cu adevărat soluţia în orice război, fie văzut, fie nevăzut. Acest „Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul” ce pare atât de neînsemnat şi pe care cei mai mulţi îl nesocotesc, este cea mai eficientă strategie atunci când războiul bate la uşă. Şi mai tot timpul e război. Rar trăim momente de pace. Acest atât de neluat în considerare „Doamne, miluieşte-mă” are o energie care dărâmă asupririle vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Aşa l-a înfruntat Ştefan cel Mare pe cuceritorul Constantinopolului, iar Domnul l-a izbăvit.

Toată viaţa noastră este o înşiruire de lupte. Nu putem doar să ne văicărim, să cârtim, să învinuim pe celălalt şi să abandonăm lupta. Războiul vine în valuri către noi. Iar noi să lucrăm pocăinţa şi sensul înfruntării. Suntem ameninţaţi din toate părţile. Ne pregătim. Armele noastre sunt puternice. Mult mai puternice decât cred vrăjmaşii noştri, mult mai lucrătoare decât credem chiar noi. Avem Sfintele Taine ale Bisericii. Căci alta este lupta omului spovedit şi împărtăşit. Alta este lupta oamenilor care se strâng lângă preoţi săvârşind Sfânta Liturghie. Alta este lupta omului care are în cuget „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea”. Noi, creştinii, putem schimba istoria cu pocăinţa noastră.

Citeşte mai multe despre:   pocainta