Poetul George Remete, despre iubire şi moarte

Poezia părintelui profesor George Remete ţine de dorinţa sufletului de a se revărsa în faţa Celui iubit, dar şi de a se mântui pe sine prin mântuirea celuilalt. Poezia este în acest ultim caz o înveşmântare în frumuseţe, o cale pe care o deschide cititorului spre taina inepuizabilă care este Dumnezeu.

Se tot vorbeşte în ultimul timp, referitor la canonul occidental, la o separare a esteticii de adevăr şi de etică. Chiar dacă prin aceasta sufletul devine bolnav, el este asumat astfel şi arta devine mărturie a bolii, fără pretenţia de a arăta o cale sau o atitudine faţă de starea de fapt.

În aceste condiţii, o literatură care să mărturisească Adevărul este imperios necesară şi bine-venită. Iubirea şi moartea, Cuvântul şi Tăcerea, Frumuseţea, Revelaţia sunt temele cărţii de poeme a părintelui George Remete, publicată la Editura Punct din Bucureşti în 2010 şi care se numeşte simplu Poezii.

Prefaţatorul cărţii, Aurel Rău, descrie foarte bine atât forma, cât şi conţinutul cărţii: "Potriveli în rime şi asonanţe, forme fixe, dar şi vers liber, pe un portativ din spiritual, demers în care cel mai greu îi e până găseşte un titlu, numai al său şi iată-l: Poezii…" şi, "Între soliloc şi dialog, imn şi cimilitură, fervoare şi încleştare, pietate şi cutezări, naivism şi abstract, îşi alege şi o treime de trei puncte de sprijin, din alte cuvinte, umblând la cifra trei, pe care să le scrii cu literă mare, Dumnezeu, Iubirea şi Moartea, care ţin de un ritual al lor, în care nu ştii cum te laşi furat - din antinomic."

Antinomia iubire-moarte este prezentă chiar în titlurile câtorva poeme: Iubirea - moarte, Iubirea şi moartea. Dar să lăsăm textele să curgă: "M-am dus la întâlnire/ cu iubirea/ ca la întâlnirea/ cu moartea. M-a întâmpinat / şi nici acum nu ştiu:/ m-a găsit ori m-a ales?/ Nici acum nu ştiu/ cât m-a iubit moartea/ şi cât m-a omorât iubirea. (Iubirea - moarte). Ambiguitatea, retorismul, repetiţiile ne provoacă la reflecţie, la a prinde şi a defini realitatea care ne copleşeşte, ne depăşeşte prin mistica ei: "Iubitele noastre surori/ iubirea şi moartea/ ne sunt aşa de apropiate/ aşa de frumoase şi intime/ suverane şi totale/ nu pentru că ne sunt gemene/ ci pentru că sunt o singură soră/ geamănă/ în dublu rol/ chiar rolul nostru unic/ când iubire şi când moarte/ când moarte şi când iubire/ de nu mai ştim nici noi/ care-i iubirea, care-i moartea/ şi care suntem noi".

Dincolo de moarte se află răspuns la cele mai adânci întrebări: "Mă întrebi dacă te iubesc?/ O, cât aş vrea să mor acum/ să nu mă mai întrebi" (Mă întrebi)

Structura unor poeme este clasică, este preferat sonetul, ca poem cu formă fixă, dar adesea apar repetiţiile, crescendoul şi finalul neaşteptat, revelator, care răstoarnă ordinea lumii poetice. Pentru exemplificare, voi cita poemul Să ceri, cerinţă pe care Aurel Rău o asociază cu "vitrina unei librării a unei ţări de vânt", subliniind două cuvinte care caracterizează lirismul părintelui George Remete: credinţă şi fiinţă. Cerinţa se dovedeşte, într-adevăr, minimală: "Îmi ceri un vers/ Sau umbra unui cuvânt/ Şi eu îţi arăt poezii// Îmi ceri un sunet/ Sau umbra unei muzici/ Şi eu îţi arăt Armonia/ Îmi cer un sentiment/ Sau umbra unei dulci simţiri/ Şi eu îţi arăt Inima// Îmi ceri un gând/ Sau umbra unei idei/ Şi eu îţi arăt Sufletul// Ce puţin îmi ceri!/ Învaţă să ceri/ Cere-mă pe mine!"

Poemele-Rugăciune se adresează unui Dumnezeu al lucrurilor mărunte, al unor fiinţe lipsite de umanitate: "Doamne, Te rugăm/ ai grijă de cei mici/ de cei slabi şi meschini/ proşti şi răi/ şi lasă-i pe cei buni şi mari/ că se descurcă singuri/ că altfel nu înţeleg/ şi nu Te cred/ Doamne, fie-Ţi milă de fleacuri!" (Rugăciune) sau: "Doamne/ Te rugăm/ fii Dumnezeu/ şi pentru monştri, lepădături şi lichele/ Doamne/ Te rog/ fii Dumnezeu/ şi pentru mine." (Rugăciune)

Psalmul care încheie demersul liric se referă la vorbirea sufletului cu Dumnezeu, dar şi la mulţumirea celui smerit cu tăcerea plină de înţeles a Lui. Astfel poezia se închide în însăşi încercarea sa de a se depăşi, se arată a face parte din lucrurile de taină: "Doamne/ nu-Ţi cer nici un cuvânt/ chiar Te rog - să nu-mi răspunzi/ ci numai să m-asculţi/ şi-ai săturat sufletul meu.// Poetul voia să Te pipăie/ şi să urle: "Este!"/ Filosoful se plângea/ de depărtarea Ta/ de marea Ta tăcere îngheţată.// Cei vechi se temeau/ să nu cadă cerul peste ei/ Eu nu mă plâng/ de depărtarea Ta/ eu mă tem de apropierea Ta/ mă tem să nu cazi peste mine.// Cei mulţi se roagă cu tărie/ "Doamne, spune-mi un cuvânt!"/ Eu însă Te rog/ să nu mă lipseşti de tăcerea Ta/ să-mi dai să spun totdeauna:/ Doamne, îţi mulţumesc/ pentru liniştea asta/ Îţi mulţumesc pentru tăcerea Ta".

Ştiu că sunt cititori de poezie care se întreabă ce poeţi mai scriu astăzi poezie religioasă. Sper să fie mulţumiţi de a afla, în paginile acestui ziar, noi cărţi, noi scriitori.