Poftă, ispită și vulnerabilitate

Avva Sisoe a fost întrebat de un frate: „Ce să fac din pricina patimilor?” Răspunsul bătrânului a fost unul indirect: „Fiecare dintre noi este ispitit de propria-i poftă”. Foarte adesea răspunsurile pe care le dau bătrânii asceți par a nu ataca direct subiectul. Abordarea lor este una ocolită, iar motivul este că nu riscă să transforme înțelep­ciunea într-o rețetă universal valabilă și nici învăță­tura în ideologie. Acțio­nând în fe­lul acesta, lasă neatinsă libertatea omului și, în același timp, îi oferă o direcție în care să îna­inteze pe cont propriu.

Lupta cu ispitele și cu patimile ocupă un loc central în viața ascetică, dar pentru a birui este nevoie să te poți înțelege. Logica pe care o indică avva Sisoe este următoarea: omul se împătimește pentru că cedează în fața ispitelor. Ispitele sunt nu doar inevitabile, ba chiar necesare în viața duhovnicească, după cum arată avva Antonie. Însă ele nu vin haotic, ci afectează tocmai zonele noastre de vulnerabilitate. Poftele sunt tocmai manifestările vulnerabilității noastre, care deschid calea pentru cădere. Poftele sau, am putea spune la fel de bine, dorințele noastre, dacă nu sunt ținute în control și înțe­lese, creează premisele pentru cădere.

Părinții vorbesc adesea despre despătimire ca prima treaptă a creșterii duhovnicești în calea spre îndumnezeire. Consecința despătimirii este o nouă perspectivă asupra realității, care ni se descoperă așa cum este, fără alterări subiective. Până ajungem la curățirea de patimi, noi citim ceea ce ni se oferă din realitate prin două filtre foarte puternice: dorința și frica. Cele două ne domină în proporții diferite, în funcție de structura personalității și alcătuirea fiecăruia, iar împreună sunt căi privilegiate pentru a fi ispitiți.

Prin urmare, atunci când vrem să ne luptăm cu patimile, e nevoie să începem de la a ne situa în adevăr, de unde să observăm care sunt dorințele (și fricile) noastre prin care suntem ispitiți. Acolo este începutul căderii, dar și primul pas către ridicarea noastră.

Bun cunoscător al firii umane, avva Pimen nu caută să pună presiuni foarte mari asupra fraților și să le ceară lucruri imposibil de realizat. Propune o cale progresivă, care începe de jos, de la mici realizări, pentru ca apoi, treptat, să putem dobândi libertatea față de patimi în adevăr.