Portretul unui patriarh

Trebuie să mărturisesc, îmi place să fac (să scriu) portrete, în ciuda teoriei literare postmoderne care zice că portretul este un gen (o specie) a impresionismului critic care, nu-i așa, ar fi murit odată cu Faguet și Lemaître, iar la noi odată cu tânărul Lovinescu și, poate, cu admirabilul Perpessicius, rămas poet al criticii impresioniste chiar și Atunci când impresionismul nu mai era de mult la putere. Și atunci? atunci cum să ies din această dilemă? M-am gândit mult și, după ce m-am gândit, am decis ca, orice ar fi, încălcând stilurile și gustul postmodernității, să încerc un portret cu un grad redus de cunoaștere și intimitate cu subiectul...

Îl cunosc puțin pe Preafericitul Daniel, la drept vorbind n-am stat decât o singură dată de vorbă cu el, după 1990, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, iar eu eram ceea ce sunt și azi, un profesor de literatură şi un critic literar valah interesat cu precădere de opera unui autor, dar - cum am încercat să dovedesc într-o carte publicată în 1981 (Întoarcerea autorului), atunci când Roland Barthes și noua critică dominau autoritar scena teoriei și criticii literare europene - interesat şi de cel care a scris-o. Autorul, credeam atunci (cred și azi la fel), nu explică opera, dar nici nu-i atât de străin de ea încât să-l trimitem în exil sau, cum scria Barthes prin 1968, să constatăm resem­nați decesul lui. Înțelept ar fi, ziceam eu, om pățit din estul ­Europei, să-l chemăm din exilul în care l-am trimis...

Bucuria unei întâlniri

Dar să revin la portretul pe care vreau să-l fac unei înalte fețe bisericești, înregistrând, până acum, doar dificultățile de a-l face. L-am cunoscut, ziceam, pe Mitropolitul Daniel cu mulți ani  în urmă, într-o toamnă frumoasă, argheziană, la Iași, unde păstorea de oarecare timp cu stimă şi autoritate. M-a invitat la cină, la Mitropolie, și am petrecut o seară, pot spune, sadoveniană, adecvată locului și momentului. Mi-a plăcut de la început omul care se purta normal, fără multă solemnitate, direct, colocvial, cu o chibzuită amabilitate intelectuală. Avea idei și le expunea pe scurt - ceea ce este rar la intelectualul român, care, atunci când are idei (dar când nu are el?), ține să le prezinte pe larg, o seară întreagă și, de se poate, ori de câte ori te întâlnești cu el - avea, zic, idei și ideile arătau o cultură solidă nu numai în domeniul teologiei. Înaltpreasfinția Sa venea, am aflat, dintr-un sat bănățean, eu din spațiul valah și, discutând fără grabă, am avut sentimentul că ne putem înțe­lege... Glasul lui era puternic, baritonal, fluent şi convingător, de o anumită gravitate, dar, din când în când, după o propoziţie cu nuanţe umoristice, se oprea şi izbucnea într-un râs eliberator.

Paternitate duhovnicească şi intelectuală

Opresc confesiunea aici, dându-mi seama că n-am început portretul bine. Am luat-o de departe, de prea departe, și, până să ajung la portretul promis, este cale lungă. Ar trebui să las amintirile deoparte și să iau totul de la început. S-o iau, dar cum? Mă uit în Dicționarul membrilor Academiei Române și din biografia intelectuală a Preafericitului Părinte Daniel rețin faptul că a studiat teologia ortodoxă sub îndrumarea Părintelui Stăniloae, iar doctoratul îl trece la Strasbourg cu o teză despre Viața creștină de azi. Eseu despre raportul dintre teologie și spiritualitate. Versiunea în limba română o susține, la Institutul Teologic Universitar Ortodox din București, cu îndrumătorul său spiritual, același Dumitru Stăniloae, personalitate de prim rang a teologiei românești și, în genere, a spiritualității ro­mâ­nești. Nu cunoaștem această relație intelectuală și duhovnicească între actualul Patriarh și autorul cărții Ortodoxie și românism despre care, atunci când a apărut într-o ediție nouă, am scris și eu, stimulat de multele referinţe literare pe care le face în text şi, totodată, de reflexele (sic!) lui despre metafizica răsăriteană. El aduce în această veche dezbatere şi religia, se înţelege, şi la acest punct, Părintele Stăniloae este, ca şi Nae Ionescu, un partizan necondiţionat al superiorităţii Ortodoxiei. Biserica din Apus are un caracter dominator şi expansiv, ea a impus un model uman individualist pe care interpretul Filocaliei nu-l acceptă. Biserica din Răsărit a dus mesajul creştin de la om la om, răspândirea Ortodoxiei nu s-a făcut prin forţă. De aici decurg mai multe consecinţe în plan cultural şi în modul de a fi al omului. Cultura occidentală, urmând spiritul Renaşterii, a cultivat profanul, raţionalismul, tăgăduinţa, lumescul din om şi, de aceea, este pe cale de epuizare. Psihologismul şi duhul individualismului i-au arătat limitele. Filosofia s-a închis într-o „finitudine”, iar literatura, generată de orgoliu şi de „individualismul poftelor nestă­pânite după plăceri”, a dus la pansexualism dizolvat, la agnosticism hedonist, la antiartă... Pe scurt, dacă vrea să se salveze, Apusul trebuie să părăsească „drumul parcurs de la Renaştere” şi să înceapă un alt ciclu de creaţie... Răsăritul, bazat pe creaţia populară şi cu un model uman mai complex în cadrul creştinismului, ar putea fi o sursă pentru regenerarea spirituală a Occidentului...

Cum primeşte şi cum judecă ucenicul marelui teolog această teorie pe care filosofii şi criticii români o primesc uneori (în ceea ce priveşte, de pildă, Renaşterea occidentală) cu rezerve?

Ucenicul devenit îndrumător al unui neam întreg

Răsfoiesc masivul volum publicat în 2014 de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iubirea Jertfelnică. Lumină a Învierii, și găsesc aici prefaţa pe care a publicat-o, mai înainte, la o ediţie din Ortodoxie şi românism, o carte, repet, de prim ordin când este vorba de definirea specificului (spiritului) naţional. Observ că ucenicul spiritual, ajuns el însuşi un îndrumător pentru generaţiile tinere, comentează în cunoștință de cauză, cu înțe­legere și simpatie intelectuală, ideile profesorului său. Acceptă ideea că între românitate și Ortodoxie este o legătură profundă și, în ecuația ființei noastre morale și spirituale, Ortodoxia reprezintă „polul mistic al existen­ței”, în timp ce latinitatea, din care românii se revendică, reprezintă - ca factor de echilibru - polul lucrativ, raționalist, logica realului sau, cu vorba Părintelui Stăniloae, polul „precizărilor tăioase și reci”. În altă parte (Cuvânt înainte la lucrarea Iisus Hristos sau Restaurarea omului), Patriarhul Daniel vorbește despre „taina Persoanei și a lucrării Sale”, adică a lui Hristos, „Logosul și Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu înomenit (s.n.), scrie el, spre mântuitoare pătimire din iubire pentru noi”... Înomenit? Iată un verb nou formulat în spiritul limbii române, o limbă ce trece relativ ușor de la substantiv la verb pentru a-i da, putem zice, însușiri active. Se potrivește, în cazul de față, îmi place, după cum îmi place și acest devotament moral și spiritual pentru un maître-à-penser în spațiul spiritual românesc: ­„Nefiind o carte de dogmatică - scrie Preafericitul Părinte Daniel despre autorul Restaurării omului - în înțelesul propriu al cuvân­tului, ci mai degrabă una de «meditaţie creştină», cum pre­cizează chiar autorul ei, referirile cu adânc discernământ la influenţi exponenţi ai unor mari curente de gândire teologică şi filosofică ale epocii interbelice abundă, întru edificarea spiri­tuală, dar şi intelectuală, temeinică a cititorului râvnitor. Astfel, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este, probabil, unul din­tre puţinii teologi ai Ortodoxiei care au întrevăzut şi realizat în chip cu totul remarcabil valorizarea teologică înaltă, cu un spi­rit critic constructiv, exemplar, a unor preţioase idei, noţiuni şi intuiţii proprii gândirii unui K. Barth, unui M. Heidegger, unui L. Binswanger etc.”

Teolog matur și om de acțiune

Rețin și alte comentarii (acelea, de pildă, despre literatura omiletică sau despre Eminescu) făcute cu bună știință și, ca să rămân în stilul literaturii noastre religioase, cu învrednicită înțe­legere și cuviință. Părintele ­Patriarh este, nu mai încape îndoială, un om de carte, un teolog iscusit și vrednic de stimă, ca și îndrumătorul său. Asta se vede când îi citești textele sau îl asculți, cum mi se întâmplă mie, în Aula Academiei Române, al cărei membru de onoare este. Este, după cum spun cei care îl cunosc mai bine decât mine, și un remarcabil om de acțiune, un diriguitor priceput şi destoinic, îi place să construiască și să organizeze lucrurile, nu-i un spirit adamic (acela care începe și părăsește ceea ce începe), ci știe să păstorească așa cum se cuvine unei ­înalte fețe bisericești, cu imensă bunătate și fermă chibzuință.