Preotul Gheorghe Precup sau despre o tulburătoare călătorie pe drumurile vieții

La slujba de înmormântare a preotului Gheorghe Precup, săvârșită în biserica Mănăstirii Ghighiu din județul Prahova, am mărturisit câteva gânduri despre cel pe care l‑am întâlnit adeseori în ultimii ani.

Fost paroh la câteva biserici din județul Prahova, anume Valea Dulce, Sfântul Nicolae și Sfânta Treime, ultimele două din Ploiești, și slujitor la mănăstirile Viforâta, Ghighiu și Zamfira, precum și atent companion al fraților preoți din multe parohii prahovene, părintele Gheorghe Precup rămâne un model de slujire și dăruire.

Am fost impresionat, în perioada ultimă, de memoria sa uimitoare, căci rareori se întâmplă pentru un om ajuns aproape la 86 de ani (fără câteva luni) să aibă atât de multe și interesante amintiri.

Acuratețea istorisirilor, întipărirea fidelă în mintea sa a multor informații, dar mai ales râvna pentru cele sfinte păreau a fi neîmpuținate.

Dintre cei pe care îi evoca adeseori reveneau în amintirile sale Patriarhul Justinian Marina și Episcopul Roman Stanciu.

Aproape că nu era prilej, cum au fost hramurile, sărbătorile sau diferite evenimente ale unora dintre mănăstirile prahovene, să nu fie prezent și părintele Gheorghe, pe care de câteva ori l‑am invitat să vorbească sau măcar să evoce în particular felurite întâmplări de demult.

Era un om care vădea vocație pentru slujirea preoțească.

În general, odată cu trecerea anilor, râvna, atenția și răbdarea fiecăruia scade, chiar dacă, uneori, nu avem puterea să recunoaștem.

Părintele păstra amintirile asemenea jăraticului din vatră, care ține cuptorul inimii cald.

Povestea vieții sale și a soției lui închide în taina ei o notă de tristețe a crucii, dusă cu nădejde, desprinsă parcă din Proloage și lucrări filocalice.

Ne vorbesc în anumite situații sinaxarele despre oameni aleși, care, deși s‑au căsătorit, au avut dorința viețuirii curate. Se poate ca și în cazul lor să fi fost într‑o anumită măsură dorința viețuirii înalte, aproape de Dumnezeu.

În vremea tinereții sale, fiind născut lângă Mănăstirea Cheia, a dorit să îmbrățișeze viața monahală. Când avea 21 de ani, după ce viețuise un timp, se pare cinci sau șase ani, între zidurile solitarei mănăstiri, a fost izgonit din obște.

Nedreptul Decret comunist 410/1959 i‑a trimis în mijlocul lumii pe mulți călugări, respectiv călugărițe, dar și pe unii novici, cum a fost cazul lui.

Nevoit să plece din obște, s‑a întâlnit cu o soră de mănăstire, trecută prin aceleași încercări. Anii de noviciat, fără depunerea voturilor, l‑au ajutat să dobândească o stare neasemănat mai mare de înduhovnicire.

Cei doi, din pricina ostilităților vremii, au luat un alt drum față de cel pe care l‑ar fi dorit inițial.

Întâlnirea dintre un fost ucenic mănăstiresc și o soră cu aceleași gânduri a cunoscut un urcuș plin de încercări și nădejdi, însă încununat de un sfârșit frumos.

În tinerețe, preoteasa Elena a fost soră de mănăstire la Ghighiu, apoi la Zamfira. La vremea senectuții, dorind să se întoarcă în viața monahală, pe care a iubit‑o cu toată inima, s‑a închinoviat la Mănăstirea Dealu, unde a fost călugărită cu numele Elefteria, adică „cea eliberată”, potrivit etimologiei grecești („Eleftheros”, „Eleftheria”), primind starea de călugăriță eliberată din cele ale lumii, dedicată Mirelui Hristos, cum a dorit în anii de noviciat, înainte de 1959.

Astfel de lucruri sunt greu de realizat, mai ales când cei care intră în cinul monahicesc au stat o vreme în mijlocul lumii. În astfel de situații, ruptura de viața cotidiană, chiar și la sfârșitul vieții, este dificilă. Trebuie însoțită de o mare trăire!

Evlavioasa preoteasă și‑a încheiat zilele ca monahie la Mănăstirea Dealu, în Dâmbovița, în apropiere de Târgoviște.

În preajmă, părintele Gheorghe a slujit ca preot la Mănăstirea Viforâta, pentru câțiva ani buni, iar mai târziu la mănăstirile Ghighiu, Zamfira și Suzana, pentru mai mult sau mai puțin timp, ori sporadic pe la Crasna, Cheia și în alte locuri.

Remarc faptul că, deși părintele Gheorghe a fost preot de mir, care a activat în parohii, precum cea din Valea Dulce, unde a construit un lăcaș nou de închinare, și apoi la bisericile „Sfântul Nicolae” și „Sfânta Treime” din Ploiești, devenind foarte cunoscut în orașul de reședință al Prahovei, totuși, se simțea bine în viața de mănăstire.

Când am slujit la înmormântarea stareței Singlitichia Marin de la Suzana († 2011), venise și el. Era răcit, iar afară un frig cumplit. Abia am putut sta în timpul slujbei de înmormântare, într‑o biserică neîncălzită, dar atât el, cât și monahii și monahiile au participat la slujbă cu răbdarea cuvenită.

Ne‑am întâlnit și cu alte prilejuri, cum ar fi la Ghighiu, adeseori, unde a avut o legătură de suflet cu stavrofora Pelaghia Tudor, stareța unei jumătăți de veac a chinoviei.

Nu a avut copii, dar Dumnezeu i‑a trimis oameni buni, care l‑au ajutat și prețuit în mod special.

Părintele Gheorghe s‑a atașat în ultima vreme de Biserica Precista din Ploiești, unde locuia, fiind vecinul părintelui Ștefan Mușat, care împreună cu presbitera Chiriachița i‑au arătat filocalica atenție a slujirii fratelui.

Sunt fapte către care trebuie să privim cu atenție, mărturisind că rămânem adeseori puțin mișcați la grijile și suferința celor de lângă noi.

Au fost câteva familii care i‑au rămas aproape părintelui, neuitând de jertfa grăitoare a familiei domnului Vasile Ene și a soției sale, medicul pediatru Marilena Ene, a doamnei Camelia Banu, dar și a stavroforei Epiharia Lungu, stareța Mănăstirii Ghighiu, care de multe ori l‑a primit nu doar la slujbe, ci și la momente de bucurie, de sărbătoare și de pomenire a celor adormiți. Ar mai putea fi amintiți și alții, iubitori de anonimat.

 Și Mănăstirea Zamfira a arătat, încă din vremea când slujea acolo, o atenție deosebită familiei Precup, preotesei Elena devenită din nou viețuitoare și a părintelui Gheorghe, care aveau nevoie de ajutorul, dragostea și, mai ales, rugăciunea fraților de slujire și a semenilor.

Stareța Mănăstirii Dealu, stavrofora Emanuela Preda, nepoata părintelui, nu va uita, cred, îndemnurile pe care le‑a primit de la unchiul ei, cât și de la mătușa dinspre mamă, devenită în cele din urmă, cum am amintit, monahia Elefteria.

Dacă cineva ar avea răgazul să se așeze la masa de scris, ar putea așterne multe pagini despre povestea dureroasă, dar în același timp plină de nădejde a doi oameni care au început slujirea Bisericii în viețuire monahală, încheind‑o reîntorși tot în mănăstire.

Nădăjduiesc ca Dumnezeu să primească jertfa și lucrarea faptelor bune, mai ales în momentele dificile prin care au trecut.

Nu suntem desăvârșiți, dar trebuie să învățăm mereu de la Sfântul Apostol Pavel, care a spus că nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acela îl săvârșesc (Romani 7, 19), deși aspirațiile se îndreaptă către Dumnezeu mai mult decât către țărână.

Mai nădăjduiesc că părintele Gheorghe Precup va fi răsplătit pentru acest drum început în tinerețe la Mănăstirea Cheia și sfârșit la vârsta senectuții, în perioada pascală, cu nădejdea Învierii, la Mănăstirea prahoveană - Ghighiu.

Citește și: Preotul Gheorghe Precup (1938-2024), slujitor blând și smerit al credincioșilor