Prezenţa lui Dumnezeu în Biserică, pretextele, vremurile, oamenii

Evanghelia Duminicii a 27-a după Rusalii relatează minunea tămăduirii unei femei gârbove (Luca 13, 10-17).

Când Mântuitorul a fost dus la Templu, i s-au spus câteva cuvinte despre El Fecioarei Maria, care-L însoţea, la care, poate, nu am luat aminte uneori: Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel (Luca 2, 34). Poate nu le-am înțeles deplin, dar facem legătura acum, când observăm atitudinea mai-marelui sinagogii față de Mântuitorul, când din prea mare milostivire a vindecat femeia aplecată spre pământ, care de optsprezece ani îşi ducea crucea suferinței într-o exemplară discreție.

Acesta a fost pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel, spre ridicarea celor care aveau să se bucure de cuvintele Lui, de minunile pe care le-a făcut şi de milostivirea lui Dumnezeu, care S-a făcut Om şi a venit în lume ca pe oameni să-i izbăvească din robia celui rău. Unii, însă, n-au avut puterea să se bucure auzind cuvintele Domnului ori văzând minunile Lui.

Mântuitorul a întâlnit mulți oameni entuziaști care Îl aclamau și se bucurau de prezența Lui, rămânând cu El o zi întreagă, cum s-a întâmplat în pustiu cu cei 5.000 de bărbați, pe lângă femeile, copiii şi apropiații lor. De asemenea, observăm atitudinea fariseilor, a celor care-L urmăreau pe Domnul şi doreau să-L prindă în cuvânt, pentru a-L învinovăți. Prezența Fiului lui Dumnezeu îi deranja pe cei care nu înțelegeau mesajul mântuitor. Această prezență l-a tulburat şi pe mai-marele sinagogii.

Nu știm exact unde va fi fost locul în care Mântuitorul a făcut minunea amintită de Evanghelia acestei duminici, poate în cetatea Ierusalimului, la Capernaum sau în altă parte.

Mântuitorul, mergând într-o zi de odihnă (a Sabatului) în sinagogă, a întâlnit printre cei care veniseră să asculte cuvintele Legii și să se închine adevăratului Dumnezeu o femeie gârbovă, care nu putea să privească cerul şi nici pe oamenii de lângă ea, fiind marcată de o profundă suferință. Evanghelia spune că satana o legase, deci purta suferința ca lucrare a celui rău. Deşi era suferindă şi îşi purta cu greu crucea, n-a lipsit în ziua Sabatului de la rugăciunea comunitară săvârșită în sinagogă. Câţi oameni care nu au nici o suferinţă, perfect sănătoşi, unii tineri, chiar şi vârstnici în putere, nu necinstesc ziua Duminicii, ziua de odihnă? Nu cinstesc Liturghia şi de multe ori nici măcar o dată în timpul unui an nu vin la biserică să o asculte. Femeia gârbovă era cinstitoare a Legilor evreilor şi fusese prezentă în Templu. Pentru că a cinstit ziua odihnei şi pe Dumnezeu, El i-a oferit prețuirea cuvenită, vindecând-o de neputinţa ei, după optsprezece ani de grea suferinţă, neputând privi pe celălalt, nici cerul, doar ţărâna și cărarea drumului.

Întâlnim oameni care poartă aceeaşi suferinţă şi care nu se pot bucura să-i vadă pe alţii, să comunice cu ei, să dialogheze, din pricina stării sufletești împovărătoare.

Dacă atunci când suntem adunaţi într-un loc ar veni un bolnav, care s-ar vindeca prin rugăciunile slujitorilor Bisericii, mulți s-ar bucura, dar tot ar fi unii care ar avea nemulţumiri şi împotriviri. Aidoma s-a întâmplat atunci.

Mai-marele sinagogii nu a avut puterea să se bucure împreună cu femeia dezlegată de neputinţa ei. Și-a manifestat nemulțumirea spunând că sunt şase zile peste săptămână când putem lucra şi o zi de odihnă, pe care trebuie să o închinăm Domnului. În această zi, spunea el, nu trebuie să se întâmple astfel de fapte, nici vindecări ale oamenilor profund bolnavi, cum era femeia gârbovă. Nimic mai neadevărat!

Rabinul cu pricina, chiar dacă era învăţător de lege, nu a avut puterea să aprecieze fapta Mântuitorului, deşi probabil auzise şi de alte minuni săvârşite de El. Toţi cei care se aflau în fruntea sinagogilor, cu o excepţie pe care o cunoaştem din paginile Evangheliei, împreună cu fariseii şi saducheii erau împotriva Mântuitorului. Domnul le-a spus de multe ori: „Făţarnicilor!” De multe ori i-a acuzat pentru faptele lor, mai ales pentru ura nemotivată pe care o manifestau faţă de El şi faţă de lucrarea pe care o avea de împlinit din porunca Părintelui Său.

Evanghelia acestei duminici ne învaţă că trebuie să cinstim ziua de odihnă. În Vechiul Testament era ziua sâmbetei. Creștinii au ca zi de odihnă şi rugăciune, meditație şi legătură profundă cu Dumnezeu ziua duminicii, pentru că într-o zi de duminică Domnul a înviat. Tot într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli. Îndată după ce primele comunităţi de creştini s-au înfiripat în Antiohia, la Ierusalim şi în alte locuri, în zi de duminică se adunau creştinii pentru a săvârşi Euharistia.

La începutul veacului al patrulea, marele Împărat Constantin a promulgat un edict care hotăra ca duminica să fie zi de sărbătoare în tot imperiul. Dumnezeu îi cinsteşte pe cei care preţuiesc ziua duminicii şi care o prăznuiesc prin rugăciune, fapte bune şi participarea la Sfânta Liturghie.

Femeia din Evanghelie, atât de suferindă, ar fi avut motiv să rămână acasă în ziua Sabatului, şi cu toate acestea, dincolo de suferinţa ei, s-a dus la Templu pentru a împlini rânduielile Legii. Cu toate că nu avem neputințele ei, de multe ori căutăm pretexte pentru a rămâne acasă. Căutăm motivaţii, amânând venirea în Casa lui Dumnezeu pentru întâlnirea cu El.

Învăţăm din Evanghelia Duminicii a 27-a după Rusalii că, atunci când observăm împliniri la fraţii noștri, trebuie să avem puterea de a ne bucura cu cei ce se bucură (Romani 12, 15). Împlinirea cuiva, vindecarea unui om bolnav, succesul aproapelui nostru, o anumită realizare dobândită după o perioadă îndelungată de strădanie trebuie să aducă celor din jur care se numesc creştini (fraţi întru credinţă) bucurie. De multe ori însă, nu ne manifestăm într-un asemenea mod faţă de ceilalți, nu avem puterea de a ne bucura cu cei care se bucură şi nici nu mai găsim timp să plângem cu cei care plâng. Mântuitorul ne învaţă că ori de câte ori observăm în preajma noastră bucurii sau necazuri, când întâlnim lucrări pozitive sau întristări în viaţa oamenilor, trebuie să fim solidari cu ei. Nu trebuie să căutăm justificări pentru a comenta împlinirile sau încercările din viaţa lor, întrucât singurul Judecător este Cel din ceruri. Părinţii Bisericii spun că, dacă cineva se așază acum pe scaunul de judecată al Judecătorului din ceruri, va fi grea judecata Lui din ziua aceea…

Cei care L-au urmat și L-au ascultat pe Domnul, împlinind cuvintele Lui, au reușit să treacă peste întunericul vieţii lor. Cei care nu L-au ascultat și n-au venit în zi de sărbătoare la biserică, care n-au împlinit cuvintele Lui, au căzut aşa cum au căzut şi cei din vremea Lui, care au fost împotriva cuvintelor mântuitoare pe care le-a propovăduit.

Avem datoria de a urma cuvintele Mântuitorului Hristos şi de a învăța din toate istorisirile Evangheliilor, pentru ca într-o zi să ne putem bucura împreună cu Domnul. Cei care nu vin duminica și sărbătorile la biserică nu se pot bucura împreună cu El. Cuvintele unui mare duhovnic pe care l-au avut românii, părintele Teofil Pârâian, spun: „Eu pe cei care nu vin permanent la biserică cu păgânii îi asemăn”. Un cuvânt greu la prima vedere, dar părintele Teofil, un duhovnic foarte îngăduitor, pe cei care nu veneau duminica la biserică nu-i primea nici la spovedanie, ceea ce înseamnă că prezența la rugăciune în biserică este esențială, chiar dacă s-ar putea ca faptele să nu fie pe măsura cuvintelor Evangheliei. Șederea departe de Dumnezeu şi neparticiparea la Liturghie sunt dintre cele mai grele păcate pe care le pot săvârși creștinii vremurilor de azi şi ai împrejurărilor dintotdeauna. Prezența la Sfânta Liturghie este, de fapt, dorința de a ne întâlni cu Domnul. Când venim în locaşul de cult, ne întâlnim cu El în Euharistie, în lucrarea Duhului Sfânt, în rugăciune, în binecuvântarea pe care o primim de la slujitorii Bisericii.

Chipul femeii gârbove, încercată de grea suferință, rămâne model pentru noi, chiar dacă nu avem aceeaşi suferinţă. Cu toate acestea, rămânem departe de Biserică şi indiferenți la chemarea ei, la îndemnul preotului şi la glasul conștiinței, care trebuie să ne aducă aminte de legătura noastră cu Dumnezeu.