Pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi

Ştiind apoi că nimic necurat nu va intra în împărăţia cerurilor, priveghează cu mare grijă asupra sa şi se păzeşte cu toată puterea de toate patimile sufleteşti şi trupeşti care îl împiedică de a intra în viaţă

După mărturia Sfintei Scripturi şi după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ispitele cu care ne luptăm în viaţa de acum sunt de multe feluri. Multe sunt şi pricinile pentru care Preabunul şi Preaînţeleptul Dumnezeu îngăduie ca să fim ispitiţi în lumea aceasta, spre folosul mântuirii noastre. Acestea avându-le în vedere, m-am gândit ca în cuvântul de faţă să arăt, pe scurt, despre felurile ispitelor şi feluritele lor pricini. Ispitele nu vin de la Dumnezeu, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci vin de la diavolul, de la lume şi de la firea noastră cea stricată. Deşi Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, totuşi, El îngăduie, spre folosul mântuirii noastre, să fim ispitiţi pentru felurite pricini şi anume: pentru ca să încerce credinţa noastră; pentru a încerca nădejdea noastră; pentru ca să încerce dragostea noastră faţă de El; pentru încercarea supunerii noastre faţă de El; pentru a încerca lepădarea noastră de sine şi de averile noastre; pentru a nu cădea sub pedeapsă şi pentru ca să fim cu mare veghere asupra noastră, căci, după cum vedem, suntem lesne înclinaţi să vedem şi să judecăm slăbiciunile altora şi să le neglijăm pe ale noastre. De aceea, să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care ne îndeamnă să ne vedem întotdeauna bârna din ochiul nostru. Sfinţii Părinţi se rugau, zicând: „Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu“.

A şaptea pricină pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi este pentru ca să alergăm totdeauna la ajutorul Lui şi să-I cerem mai stăruitor îndurarea. Omul - oricare ar fi el - dacă nu ar da de necazuri şi ispite grele, s-ar lenevi, căzând în nesimţire şi uitând cu totul de Dumnezeu, însă, dacă va intra în necazuri şi ispite grele, văzând că este în primejdie de a-şi pierde viaţa sau sufletul, atunci va începe să se roage cu toată stăruinţa şi să ceară din inimă ajutorul lui Dumnezeu. Cu cât va face rugăciunile sale mai stăruitor, cu atât i se va smeri şi inima. Vedem din Sfintele Scripturi că şi poporul lui Israel de multe ori ajungea la nesimţire şi la uitarea de Dumnezeu. Iar când Dumnezeu îngăduia să vină asupra lor necazuri şi ispite grele, atunci îşi aduceau aminte şi se întorceau la Dumnezeu, după cum scrie: Când îi necăjea pe dânşii, atunci îl căutau şi se întorceau la Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dându-ne pildă ca, în vreme de necazuri şi încercări grele, să alergăm la Dumnezeu prin rugăciune, în vremea când se apropia de Prea Sfintele Sale Patimi, a căzut la rugăciune către Tatăl şi cu stăruinţă S-a rugat cu sudori de sânge, zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta. Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. Iar Iezechia împăratul, fiind bolnav şi vestindu-i-se moartea sa de către Sfântul prooroc Isaia, dar având mare credinţă şi nădejde în mila lui Dumnezeu, a alergat la El prin rugăciune şi plângere mare, iar Domnul Dumnezeu, căutând spre rugăciunea lui cea din inimă, i-a mai dăruit încă 15 ani de viaţă.

A opta pricină pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ne ispitim este pentru a nu ne mândri, ci a petrece în umilinţă şi smerenie. Vedem că marele prooroc şi împărat David a fost părăsit de Dumnezeu, Care l-a lăsat să cadă în păcat, pentru că a zis în inima sa: Nu mă voi clătina din neam în neam, rău nu-mi va fi.

A noua pricină pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu ne ispitim, este pentru a urî din inimă patimile şi pe vrăjmaşii care se luptă cu noi. Căci, într-adevăr, cel ce iubeşte pe Dumnezeu din inimă, simte că diavolul şi păcatul voiesc să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu şi se întoarce cu mare mânie şi ură sfântă asupra păcatului şi asupra dracilor şi cu desăvârşire îi urăşte pe draci şi patimile cele stârnite de ei, după mărturia scrisă: Pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât, cu urâciune desăvârşită i-am urât pe ei, neprieteni mi s-au făcut mie. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu are porunca lui Dumnezeu să urască tot ce este rău înaintea Domnului, după mărturia care zice: Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi cele rele. Unul ca acesta, aducându-şi aminte de cuvintele Mântuitorului nostru lisus Hristos Care zice: Nu puteţi să slujiţi la doi stăpâni, urăşte din toată inima pe draci şi se face duşman de obşte tuturor patimilor şi, aprinzându-se de dragostea Ziditorului său, se sileşte a-I sluji cu frică şi a se bucura Lui cu cutremur. Ştiind apoi că nimic necurat nu va intra în împărăţia cerurilor, priveghează cu mare grijă asupra sa şi se păzeşte cu toată puterea de toate patimile sufleteşti şi trupeşti care îl împiedică de a intra în viaţă. (arhim. Cleopa ILIE, Predică despre ispite)