Prieteniile sterpe

Prietenia reprezintă o parte consistentă din viața oricărui om și, în același timp, este o experiență esen­țială. Prietenia este ca o hârtie de turnesol care ne pune față în față cu propriile calități și defecte. Această relație umană fundamentală a fost subiectul de reflecție pentru autori antici și medievali. Departe de a fi doar o temă europeană, prietenia a fost subiectul pe care l-a abordat misionarul iezuit Matteo Ricci în momentul în care a încercat să construiască o punte spre cultura chineză şi a ales tocmai prietenia ca subiect. De aceea alege și distilează o sută de idei din Renașterea latină despre prietenie pe care le traduce în chineză. Reflecția asupra prieteniei este o temă de reflecție perenă. Probabil că atunci când oamenii încetează să mai scrie despre prietenie este deja un semn al declinului unei epoci. 

Despre prietenie vorbesc și Părinții deșer­tului, dar o fac în maniera lor specifică. Despre avva Nistheroos cel Mare Patericul reține acest detaliu: era prietenul Sfântului Antonie cel Mare. De altfel, nu avea cum prietenia să nu fie cinstită între acești eroi ai ascezei creștine din moment ce Mântuitorul Hristos de numeroase ori îi numește pe Apostoli și nu numai prieteni ai Săi. În același timp însă, prieteniile nu sunt toate de același calibru, nu au toate aceeași intensitate. De multe ori (mai ales pentru monahi) ele sunt semnele unor ata­șamente bolnăvicioase. Împotriva unor asemenea prietenii vituperează asceții de multe ori. Deși, dacă este să fim cinstiți față de însuși termenul de prietenie, cred că am face o nedreptate dacă l-am folosi în contextul unor atașamente defecte. Suma acestui gen de legături este numită de Părinți „prietenia cu lumea” și frații sunt îndemnați cu fiecare ocazie să o evite. O asemenea prietenie este stearpă și dăunătoare. 

Avva Pimen a fost întrebat de un frate: „Ce să fac cu prieteniile sterpe?” El i-a zis: „Sunt unii care se dau de ceasul morții ca să-și păzească prieteniile din această lume. Tu nu te apropia, nu le atinge și ele se vor sfârși de la sine”. Avva Pimen a înțeles un lucru esențial: legăturile de orice fel au o dinamică specifică ce este legată de timp. Așa cum proba supremă a autenticității unei prietenii este trecerea timpului, la fel trecerea timpului este necesară pentru a vindeca legăturile nesănătoase (fie că e vorba despre niște legături cu lumea în general, ori niște legături specifice cu oamenii). Procesul acesta este asemănător unei gestații și nu poate fi alterat. De aceea răbdarea este atât de necesară. Viața duhovnicească se desfășoară în timp, iar răbdarea este virtutea esențială pentru navigarea în timp. 

Prieteniile sterpe, dacă nu sunt hrănite, întreținute, dispar de la sine, cad asemenea unor frunze uscate de pe ramurile unui copac viguros. Iar sfatul avvei Pimen se dovedește o pledoarie indirectă pentru răbdare, discernământ și (auto)disciplină.