Privirea către înălțimi, frumusețea care va salva lumea

Biiserica îi cinstește pe cei care au iubit cuvintele Evangheliei și au slujit-o, revelând în viața lor iubirea fără margini față de învățătura Mântuitorului Hristos. Biserica Ortodoxă Română își cinstește eroii, iubitorii gliei strămoșești, creatorii de valori și frumuseți, între care poetul nepereche, omul deplin al culturii române, Mihai Eminescu.

La sfârșitul anului 2010 s-a hotărât ca ziua nașterii poetului Mihai Eminescu să devină sărbătoarea culturii naționale românești, zi cu semnificații profunde, marcată de cinstirea valorilor perene, spre care privesc tinerii și vârstnicii deopotrivă către un model, pentru că Mihai Eminescu reprezintă tot ceea ce are frumos și sublim cul­tura dintotdeauna, sufletul creș­tin și român, ceea ce ține dincolo de lucrurile care se văd, de aspirațiile unui inspirat condeier care a trăit puțin, dar intens și a slujit Biserica și înălțimile Culturii Naționale.

Asemenea altor multe persona­lități marcante de-a lungul vremii, el provenea dintr-o familie profund credincioasă, atât din partea tatălui (Eminovici), cât și a mamei (Iuraș­cu), care au dat slujitori cunoscuți Bisericii, în general, și monahismului, în special. Biserica veche de la Ipotești a fost ctitorită (sau cumpărată odată cu moșia) de Gheorghe Eminovici. După alții, a fost cumpărată de Raluca, mama poetului. Vasile Iurașcu era apropiat Mitropolitului Moldovei Veniamin Costache, căruia i se adresa cu „cel al ÎPS Voastre nevrednic fiu duhovnicesc”. Familia lui Eminescu a avut legături cu ierarhii Ca­li­nic Miclescu și Sfântul Iosif Naniescu.

Mihai Eminescu a fost botezat la puține zile după naștere, mai repede decât de obicei, într-o biserică închinată Adormirii Maicii Domnului din Botoșani. Viața grea a poetului s-a aflat întotdeauna sub ocrotirea Maicii Domnului, în loca­șul căreia a fost încreștinat. Peste ani, Eminescu, cu condeiul său inspirat, avea să-i închine Maicii Domnului preafrumoasele versuri: Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică preacurată/ Și pururea Fecioară,/ Marie!/ Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascult-a noastre plângeri,/ Regina peste îngeri,/ Din neguri te arată/ Lumina dulce, clară,/ O, Maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!

De timpuriu, în chiliile mătușilor dinspre mamă de la Mănăstirea Agafton (Schitul Orășeni) din preajma Botoșanilor, Eminescu descoperea rugăciunea și cuvintele alese ale Evangheliei. Pe manuscrisul Lu­ceafărului s-au găsit câteva trimiteri la Prologul Evangheliei după Sfântul Ioan. Rudele apropiate ale poetului care au îmbrăcat haina mo­nahală au fost: arhim. Iachint Iurașcu, stareț la Coșula, administrator al Seminarului Socola din Iași, prieten cu mulți cărturari din capitala Moldovei; ierom. Calinic; schimonahiile Fevronia, Sofia, Olimpiada şi monahia Sofia. Acești șase frați (surori) ai mamei poetului și verișoara sa, Xenia.

Într-un manuscris păstrat la Academia Română, care vorbea despre viața și petrecerea călugărilor din Moldova altor vremi, Eminescu a făcut câteva notări cu creionul, manuscrisul vădind și astăzi cercetările sale filocalice.

Tot la Mănăstirea Agafton, locul unde bunicul poetului, Vasile Iurașcu, era mare ctitor, zidind case monahale, Mihai Eminescu a auzit pentru prima dată povestea lui Călin, devenită Călin, file din poveste, în casa maicii Zenaida, acolo unde se adunau mai multe călugărițe și torceau lână, din care făceau covoare pentru biserică, păretoare și chiar șiacul din care confecționau hainele călugărești.

Mihai Eminescu, peste ani, a fost pelerin la multe dintre mănăstirile cunoscute ale Moldovei, la Mănăstirea Neamț, unde a și viețuit o vreme unchiul său, Calinic; la Mănăstirea Văratec, unde s-a întâlnit și cu Ion Creangă, între prietenii săi de suflet; și dincolo de hotarele de atunci ale țării, la Mănăstirea Putna, unde împreună cu Ciprian Porumbescu, cu Ion Slavici și Mihail Kogălniceanu și mulți tineri inimoși și patrioți au organizat o prea frumoasă serbare, cea dintâi adunare a românilor de pretutindeni, în 1871. Eminescu, aidoma prie­tenilor săi prezenți acolo, în urma sărbătorii de la Putna, a exclamat împreună cu Ciprian Porumbescu, în fața părintelui Iraclie de la Stupca: Am cântat astăzi Daciei întregi.

În anul 2021, închinat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române românilor din afara României, amintim că, la vârsta de doar 7 ani, Eminescu a călătorit dincolo de hotarele țării cu pașaport, când se pregătea să studieze la Cernăuți.

Puțini știu că românii trebuiau să călătorească dincolo de granițe artificiale cu pașaport. Tatăl său s-a adresat unchiului poetului, arhimandrit la Iași și administrator al Seminarului Socola să-i procure pașaport lui Eminescu și la doi dintre frații săi pentru călătoria în vederea urmării studiilor. Arhimandritul Iachint Iurașcu se adresa Ministerului de Externe de la Iași (Postelniciei din Iași) pentru eliberarea unui astfel de document, pașaport fără fotografie, doar cu câteva mențiuni clare despre persoana care-l deținea. Pașaportul a fost eliberat cu câțiva ani înainte de Unirea Principatelor.

Tot cu pașaport obținut de la Consulatul din Iași, Eminescu urma să călătorească peste ani în Transilvania, în locuri cunoscute, care se aflau atunci sub stăpânirea regimului habsburgic. A călătorit la Sibiu, Alba Iulia, Blaj (Mica Romă), Oradea ș.a.m.d.

Eminescu a fost și un fervent apărător al drepturilor românilor aflați dincolo de granițele țării. În timpul studiilor la Viena, l-a vizitat pe fostul domnitor al României Alexandru Ioan Cuza, care se afla în exil, iar împreună cu mulți tineri valoroși, a militat pentru unitatea românilor, realizând permanent întâlniri, în condițiile grele de atunci, fie la Viena sau Berlin, unde a fost pentru o perioadă de timp și secretar (funcționar) la Consulatul Român. Astfel, s-a aflat în slujba românilor plecați departe de locurile în care s-au născut.

Eminescu a scris mult despre provinciile românești care erau în acea vreme sub jurisdicție străină. Astfel, despre Transilvania se păstrează mai mult de 50 de articole, în afară de cele în care amintea în mod general despre provincia de dincolo de Carpați. A scris și despre Basarabia și Bucovina, în total vreo 30 de texte, știind bine de legătura de suflet pe care o avea cu Cernău­țiul, încă din anii școlii, și a deschiderii către universul cunoașterii. Eminescu i-a îndemnat și pe alții, în scrieri și cuvântări înflăcărate, să rămână iubitori ai Patriei lor, el însuși fiind iubitor al locurilor, faptelor și oamenilor mari.

În acest an, în care ne gândim la cei care au slujit țara dincolo de hotarele ei, îl includem și pe Eminescu, încă din anii când se forma, la studii, dar și mai apoi, în vremea maturității creatoare, când, prin scrieri, luări de poziție, inițiative și întâlniri, a dovedit dragostea față de provinciile românești și românii de pretutindeni.

Se cuvine să amintim că în ziua sărbătorii Culturii Naționale, la Sibiu, unul dintre locurile de altădată ale popasurilor marelui poet, s-a rânduit slujba de înmormântare pentru odihna sufletului adormitului întru Domnul preotul profesor și scriitor Mircea Iosif Păcurariu.

Părintele academician Mircea Păcurariu, după cum s-a afirmat, a fost cel mai mare istoric al Bisericii Ortodoxe Române din ultima perioadă, strălucit profesor, care vreme de mai bine de 50 de ani a slujit Școala de Teologie românească, a scris despre Eminescu, despre prezența lui în Sibiu (18-30 iunie 1868), cu trupa dramatică a lui Mihai Pascaly și legăturile pe care le-a avut cu Biserica din ținutul Ardealului.

Nu doar despre Eminescu a scris părintele profesor Păcurariu, ci și despre marii sfinți și călugări români și despre mulți bărbați iluștri care au iubit Biserica și au slujit-o, cum a făcut și poetul Mihai Eminescu, socotind-o prima școală a neamului, mama spirituală a poporului român.

Puțini știu că un slujitor al Bisericii din Transilvania, când era preot și consilier la Arhiepiscopia Sibiului, i-a dedicat lui Mihai Eminescu prima teză de doctorat închinată vieții și operei sale. În arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, prin râvna Mitropolitului Antonie Plămădeală (1982-2005), s-a descoperit manuscrisul din vremea slujirii acolo a viitorului Patriarh al României, Miron Elie Cristea.

Legătura lui Eminescu cu Biserica, dragostea multor slujitori eclesiali pentru a-l zugrăvi și aminti, între care cunoscutul și apreciatul istoric al Bisericii Ortodoxe Române, părintele profesor Mircea Iosif Păcurariu, îl descoperă mereu pe marele poet ca un simbol, o lumină dulce ce răsare în viața conațio­na­lilor săi.

În Ziua Culturii Naționale româ­nești, o zi a spiritului mereu tânăr al frumuseților sufletului curat, a celor care iubesc simțirea și trăirea românească, îi pomenim deopotrivă, an de an, pe făuritorii limbii ve­chilor cazanii, care-o plâng și o cântă pe la vatra lor, țăranii.

Îi cinstim pe apostolii și sfinții neamului, pe vrednicii vlădici și slujitori ai Cuvântului Care S-a făcut Trup, pe cărturari, muzicieni, pictori și pe toți care au vibrat și mai vibrează încă la bucuria și sărbătorile pământului românesc.