Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Pur şi simplu Sărut mâna!
În Antichitate, la romanii aflaţi sub cârmuirea lui Romulus, anul debuta cu luna martie, al cărei nume provine de la zeul războiului, Marte. Martie era considerată luna cea mai propice pentru începerea unui război, tocmai că se afla sub auspiciile celui care prin excelenţă guverna aceste demersuri expansive de cele mai multe ori. Reminiscenţele începutului anului în martie se mai păstrează încă şi la noi astăzi, în simpla denumire a ultimelor patru luni ale anului: septembrie, la origine a şaptea, astăzi a noua, octombrie a opta, noiembrie a noua şi decembrie a zecea. Ulterior, valenţele războinice ale lunii martie au fost convertite pacifist, evidenţiindu-se semnificaţiile lunii în contextul renaşterii la viaţă a vegetaţiei şi a lumii înconjurătoare după o iarnă îndelungată. De aici mărţişorul cu simbolismul lui dual, care are ca destinatar femeia, cea care are aceeaşi putere a naşterii şi renaşterii, a vieţii pe care într-o rânduială încă tainică în mare măsură o concretizează continuu.
Lumea ortodoxă a fost în dese rânduri arătată cu degetul, nu numai de cei din afara ei, ci şi de cei din interior, pentru felul în care a înţeles să se raporteze la această temă complexă a vieţii tuturor - femeia. În primul rând există observaţia sprijinită pe realitatea conform căreia filonul monastic accentuat, mai ales cel bărbătesc, care străbate identitatea Bisericii, atât la nivel teologic, cât mai ales la nivel instituţional, ar inhiba o discuţie asupra temei feminităţii şi familiei (nu feminismului!) ancorată în realitatea de zi cu zi. Cu alte cuvinte, cineva care nu are soţie şi nici copii, care nu face experienţa vieţii de familie şi poate consideră în sine-şi această chestiune un subiect absolut tabu, care trebuie ocolit fără excepţie, nu ar avea niciodată o perspectivă corectă a lucrurilor, adică întreagă, ci cel puţin mărginită. Ar trăi o realitate din cărţi sau povestită de altcineva, dar niciodată o realitate personală. Pe de altă parte, se fac auzite voci susţinute care amendează statutul defavorizat al femeii în Ortodoxie. Dincolo de aspectele dogmatice referitoare la mult discutata problemă a hirotoniei acestora (clarificată fără echivoc de teologia ortodoxă), acuzele sunt alimentate de faptul că doamnelor din Biserică le sunt rezervate momente precum pregătirea diferitelor mese, bătutul covoarelor şi ştersul prafului sau organizarea pachetelor pentru lucrarea filantropică a fiecărei parohii, fără ca acestea să fie cooptate în structurile organizatorice şi decizionale ale parohiei, care şi aşa de cele mai multe ori sunt pur formale, (con)topite în persoana parohului.
Tuturor acestor observaţii se răspunde în mod obişnuit cu exemplul Maicii Domnului sau al femeilor mironosiţe, care au reuşit, printr-o discreţie exemplară, să se impună în conştiinţa şi experienţa ulterioară a creştinismului. Paradoxal, femeile mironosiţe au reuşit să atragă atenţia fără să aibă nicidecum această intenţie, fără să îşi propună să facă vâlvă în jurul lor, fără să manifesteze împotriva nedreptăţii. Un exemplu desuet pentru societatea evoluată de astăzi.
Închei prin lansarea unei invitaţii către bărbaţii Bisericii: să îşi merite numele şi să recunoască, mai ales acum, în contextul lunii martie, că fără doamnele prezente duminică de duminică şi zi de zi la slujbe aproape că ar vorbi singuri, că fără implicarea lor necondiţionată şi total asumată filantropia creştină ar fi redusă până la desfiinţare, iar dragostea de biserică şi de cele sfinte ar fi doar un titlu de referat sec. Pentru toate acestea şi pentru multe altele asemenea, ştiute şi neştiute, un sincer Sărut mâna! Pur şi simplu.