Remediile akediei

După ce am expus, în alte dăți, manifestările încâlcite, iar uneori chiar contradictorii ale akediei, ar putea să-i nască cuiva ideea că această patimă e de netămăduit sau, în orice caz, foarte greu. Însă aceasta nu este decât o viclenie, ivită poate tot dintr-o sugestie a duhului akediei, care-i induce creștinului gândul de a dezerta, de a trândăvi, de a nu lupta, de a nu se strădui să iasă din mrejele patimii. E adevărat că mintea celui cuprins de akedie nu poate concepe o ieșire din această stare. Și tocmai de aceea primul și cel mai important lucru pe care ar trebui să-l facă cel căzut în akedie este să știe că orice patimă, inclusiv aceasta, se poate tămădui cu ajutorul lui Dumnezeu și cu dorința lui de a se ridica. Un singur gând hotărât, un mic gest care să arate faptul că omul dorește să scape de akedie e de ajuns ca Dumnezeu să-i vină în ajutor celui ce voiește. Ideea că patima și răul, în general, reprezintă o stare nefirească, parazitară, poate să-i schimbe omului în mod radical starea și să-l determine să ia măsuri. De asemenea, certitudinea că toată lumea se află sub privirea și sub Pronia lui Dumnezeu, fără a Cărui știință nu piere nici un fir de păr din capul nostru, că Domnul știe starea noastră și așteaptă doar să-L rugăm, ne va ajuta să purtăm cu răbdare lupta akediei, dacă aceasta se va prelungi. În orice caz, începutul oricărei tămăduiri se află în înțelegerea faptului că bolim, că avem nevoie de ajutor pentru a ne tămădui și că dacă vom continua să lâncezim și vom sta, potrivit expresiei populare, „cu mâinile în sân”, în nici un caz lucrurile nu se vor schimba. Prin urmare, de undeva ar trebui să începem!

Remediile patristice și actualitatea lor

Cât privește tămăduirea akediei, ascetica ortodoxă e foarte bogată, cu multe particula­ri­tăți și nuanțe, în care fiecare își poate afla cele mai potrivite sfaturi, în funcție de posi­bi­litățile sale sufletești. Experiența, dar mai ales inspirația Părinților sunt inegalabile în diagnosticarea și oferirea de remedii pentru această patimă, pe care cei interesați trebuie doar să le caute, întrucât scrierile lor sunt astăzi la îndemână.

Și să pornim acum de la observația ierom. Gabriel Bunge care, analizând akedia în textele lui Evagrie Ponticul, remarcă un lucru esențial, anume că, în viziunea Părinților, remediile patimilor sunt de două feluri: generale și speciale.

Remedii generale

Ce sunt remediile generale? Când am vorbit despre relația dintre patimi și facultățile sufletului, am observat că fiecare patimă afectează o facultate a sufletului sau chiar pe toate trei, în cazul akediei. În consecință, tămăduirea și întărirea facultăților sufletului prin virtuți înseamnă, implicit, alungarea akediei din suflet. Astfel, este consemnată, la Evagrie, următoarea sentință: „Cunoștința [duhovnicească] tămădu­iește mintea, iubirea irascibilitatea, iar înfrânarea pofta”. Așadar, stăruința în virtuțile specifice fiecărei laturi a sufletului aduce cu sine eliminarea akediei, chiar din start. Însă, întrucât cel mai adesea slăbim râvna de a cultiva virtuțile, sfârșim în postura de a lupta „corp la corp” cu o anumită patimă ce ajunge să ne domine. Astfel, vom avea nevoie de a doua categorie de remedii, cele speciale.

Remediile speciale vizează combaterea unei patimi concrete, aici a akediei. Așadar, mai întâi, întrucât akedia induce o stare de nelucrare și de hălăduire fără scop, Părinții sfătuiesc să ne împotrivim acestei porniri prin atitudinea de a nu ne muta ușor din locul nostru. De asemenea, o altă manifestare este, așa cum am spus deja, somnolența. De aceea, primul impuls în akedie e acela de a ne deda somnului, însă nu aceasta e soluția, zice Sfântul Ioan Casian: „Asaltat de vrăjmaș cu asemenea vicleșuguri, cât timp este sleit de duhul akediei (...), monahul își află scăparea sau în somn, sau e dat afară din chilie ca să-și caute în vizitarea unui frate o alinare a suferinței. Dar leacul folosit îl va îmbolnăvi și mai rău curând după aceea”.

Prin urmare, trebuie să ne împotrivim primului impuls de a scăpa într-o simplă odihnă trupească, deoarece, spune Sfântul Isaac Sirul: „Însănătoșirea și leacul akediei izvorăsc din liniștire (isihie). Aceasta este mângâierea celui ispitit de ea. Dar din întâlniri nu primește nici­odată lumina mângâierii și convorbirile cu oamenii nu-l tămăduiesc, ci-l odihnesc pentru o vreme, dar după o vreme se ridică împotriva lui cu și mai multă tărie. Fericit este cel ce rabdă acestea rămânând în sălașul său”.

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că leacul pentru biruirea akediei ne este dat chiar de Domnul atunci când spune: „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Remarca Sfântului Maxim este una însemnată, întrucât un principiu fundamental al asceticii ortodoxe este că sufletul se întărește răbdând ispitele, iar nu evitându-le; lucru valabil şi în cazul akediei. Întrucât, cu cât e mai mare răbdarea, cu atât va fi apoi mai temeinică întărirea sufletului.

Un alt remediu pentru a ieși din starea de lâncezeală la care ne conduce akedia este miș­carea, munca, după cum afirmă Inochentie al Hersonului: „Îndeletnicirea cu efortul fizic alungă, de asemenea, akedia. Omul deprimat nu este în stare să facă efort. Să înceapă, totuși, să facă chiar și fără voia sa, să continue chiar dacă n-are spor. În urma mișcării se înviorează la început trupul, apoi și duhul și simte o vioiciune. Când omul face efort fizic, gândul se abate treptat de la lucrurile care aduc mâhnire - și asta înseamnă deja foarte mult în starea de akedie”.

Strategie și efort

La Evagrie Ponticul aflăm o succintă strategie de luptă împotriva patimii, care sună astfel: „Akedia o tămăduiesc stăruința și faptul de a face toate cu luare-aminte și frică de Dumnezeu. Rânduiește-ți o măsură în orice lucru și nu te abate înainte de a-l sfârși. Roagă-te necontenit și încordat și duhul akediei va fugi de la tine”.

Uimitoare e această regulă monahală, care ar putea fi numită, fără rezerve, de aur. Omul cu măsura corectă în toate, atenție şi rugăciune încordată, nu va putea fi biruit vreodată de akedie!

În mod cert, cu această patimă ne vom întâlni toți la un moment dat. Și iată ce scrie Sfântul Ioan Scărarul despre sine însuşi: „Căci n-aş fi izbutit nici măcar să înţeleg prin mine însumi vicleșugurile şi meşteşugirile ei (akediei), dacă n-aş fi înțeles-o şi n-aş fi stăpânit-o cu sila şi dacă n-aş fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată”. Observăm și aici rolul determinant al silirii de sine, însușire aptă să-l facă pe om să treacă peste orice stare, oricât de nefastă ar fi.